Copy
nr. 51 ••• 15 iulie 2020                                                                                             de Mirela Petre



 
București, 2016
Doamna din poză era vecina mea. Nu ne-am cunoscut, dar când o mai zăream de la geam, mă bucuram că mai iese la aer. La un moment dat, a dispărut. Casa nu mai arată deloc așa. Doamna nu mai e (mă mai gândesc, uneori, ce s-a întâmplat cu ea, mai trăiește, îi e bine?), copacul nu mai e, gardul nu mai e. Nimic nu mai arată ca-n poza asta de acum patru ani.

Totul e un șantier. Perioada aia dintre ceva ce a fost și ceva ce va fi.

Oameni noi vor veni aici, în casa asta care va arăta ca nouă, șlefuită și modernizată. Probabil că nici nu vor ști că aici stătea o doamnă cu toată viața ei, un câine care se distra lătrând la trecători și o mierlă care-i cânta în copac, cu vie și flori de toate felurile. Nu e vina lor. E natural. Deși, dacă ar vrea, ar putea să afle viața locului înainte de ei. E ceva ce putem face fiecare dintre noi.

Vă povestesc toate astea pentru că e o perioadă când mă gândesc mult la schimbări. La tranziții de la ce a fost la ce va fi. E de la vremurile pe care le trăim, desigur. Am senzația că, de data asta, suntem conștienți de schimbare în timp ce ni se întâmplă. Doar că ne e greu să o înțelegem și ne și derutează, pentru că trăitul ei ne ocupă mare parte din resurse și ne obligă să o privim subiectiv. Cum să faci să te cuplezi și la vederea de ansamblu, o idee mai obiectivă, în care nu contezi doar tu? Nu știu, poate ne mai gândim și poate-mi scrieți să-mi povestiți despre gândurile voastre.


În altă ordine de idei, am de făcut cadou un bilet (pentru o persoană) la spectacolul nou al lui Carmen Vidu, Jurnal de România. 1989 pentru 6 august de la 21:30. Îl cumpărasem înainte să mă hotărăsc când merg la TIFF. Cine-l primește, va trebui să scrie câteva rânduri despre spectacol, după ce-l vede -- voi publica aici, în newsletter. Așa că, dacă vreți să-l primiți, povestiți-mi cu un reply despre o amintire pe care o aveți legată de Revoluție (dacă aveți) sau despre o poveste din familie legată de Revoluție. 
Fii plasa mea de siguranță.
Ia-ți un abonament de 2 euro:
hai
 arte performative 

Cehov a scris, în 1878, o piesă de teatru care nu prea a avut succes. Era printre primele lui scrieri. Abia mai târziu a ajuns dramaturgul faimos. Compania de teatru Dead Centre, din Dublin, s-a oprit la ea în 2015. Regizorii Ben Kidd și Bush Moukarzel au privit-o cu atenție și au scos din ea un spectacol așa de actual că-l simți în tine.

Într-un grup oarecare de prieteni, Planotov pare să fie liderul. E cel despre care vorbesc toți ceilalți. Toți ar vrea să fie cineva, ca Platonov. Cineva important, cineva sclipitor, cineva cu un mare viitor înainte. Dar Planotov e nimeni, la fel de nimeni ca oricine. Doar mințile celorlalți îl fac cineva.

O să găsiți în spectacolul Chekhov's First Play un discurs foarte bun despre proiecțiile din care ne construim lumea și relațiile. Ideea prinde greutate și mai mare dacă ne gândim la vremurile actuale, cu social media și toată goana după faimă pe internet. Oare ce fel de cont ar avea Platonov pe Instagram sau pe TikTok?

Dincolo de temele aduse în contemporan -- un fel de esența vieții omului e aceeași, doar forma se mai schimbă --, ce e și antrenant și emoționant la spectacolul Dead Centre e și forma. N-am mai fost de multă vreme surprinsă de-adevăratelea (chiar dacă știam, în linii mari, ce urmează să se întâmple, că citisem despre el). E cu multe straturi de interacțiune -- când intri în logica poveștii, acel suspension of disbelief, când revii în papucii tăi -- , e ludic, e tranșant și e așa de pătrunzător că devine o voce din capul tău. Prin această voce o să prindă contur toată ideea aia realitate-percepție, o să vedeți.

Spectacolul durează o oră și e pe net, pe site-ul companiei. Nu o să vă spun parola, dar o să vă încurajez să le scrieți un mesaj pe Facebook celor de la Dead Centre în care să-i rugați pe ei să vi-o dea, și să faceți o donație pe site-ul lor pentru vizionare. Nu o să vă pară rău deloc. 
 
  • spectacolul Jurnal de România. 1989 are premiera la TNB în spațiul amfiteatru (pe acoperiș, în aer liber). Regizat de Carmen Lidia Vidu, e cel mai recent capitol din seria de spectacole Jurnal de România, montate în mai multe orașe din țară (Timișoara, Constanța). La TNB, Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale urcă pe scenă. Mai sunt bilete pentru perioada 6-9 august, costă 55 de lei.
  • unteatru sărbătorește 10 ani cu un mini-festival în aer liber. Între 17 și 26 iulie, spectacolele se joacă la Roaba de cultură din Herăstrău. Programul complet, pe unteatru.ro, din care recomand, pe văzute și plăcute, La țigănci, Bad Talks și Noaptea bufonilor. Sunt și spectacole ale trupei Auăleu din Timișoara.
  • Teatrul Odeon are stagiune de vară cu spectacole jucate în aer liber în Parcul Herăstrău. Din program, Jurnalul lui Robinson Crusoe și Pescărușul sunt foarte mișto, dați search în inbox, am vorbit despre ele la vremea lor.
  • din seria spectacole online, Linotip are în program Reverse Discourse, spectacol de dans cu și de Ioana Marchidan. Costă 30 de lei, îl vedeți când vreți voi cu condiția să fie în 24 de ore de când cumpărați biletul (apoi expiră linkul și tre să luați alt bilet, nu faceți ca mine).
  • Gianina Cărbunariu și Mihai Păcurar de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț au făcut un video eseu pentru teatrul Volksbühne din Berlin despre cum pandemia a dat peste cap oamenii din teatre.
 
 podcasturi 

Ne privim emoțiile, de multe ori, ca pe un obstacol. Și la emoții colective -- expersia „am emoții” are încărcătură negativă --, și la fiecare dintre ele în parte. De exemplu, dacă ne simțim anxioși, facem tot posibilul să scăpăm cât mai repede de emoția asta. Sigur că anxietatea nu e deloc plăcută. Senzația e nasoală. Dar dacă privim dincolo de senzație, putem să învățăm ceva util din toată experiența. Ideea e că putem să învățăm să privim dincolo de valoarea ei pozitivă sau negativă, pe care noi i-o dăm, și să ne folosim de ea pentru a învăța ceva despre noi. Să o transformăm într-un instrument prin care să înțelegem adevărata sursă a problemei. Căci, de multe ori, anxietatea e un simptom al unei afecțiuni sau al unui deranjament psiho-emoțional mai adânc.

E o idee pe care am întâlnit-o de mai multe ori (cel mai recent, în cartea Legături pierdute a lui Johnann Hari) și pe care-am și folosit-o, învățată de la psihoterapie. Acum, am redescoperit-o, cu nuanțe noi, la Karla McLaren, scriitoare și cercetătoare, în podcastul Insights at the Edge.

Ideea lui McLaren e că am face bine să ne împrietenim cu anxietatea și cu celelalte emoții ale noastre. Când te vizitează anxietatea, stai de vorbă cu ea și refă-i traseul: ce mă neliniștește (de obicei, scanezi ori evenimentele care s-au întâmplat recent ori cele care urmează să se întâmple), de ce mi-e teamă de asta etc. Șirurile de de ce-uri pot fi pe mai multe niveluri, până ajungi la sursă. Apoi vezi ce faci cu informația respectivă, odată ce ajungi la ea.
  • un episod de la The Moth în care unul dintre tipii care-i scria discursurile lui Obama își face curaj să-i spună un adevăr incomod, e foarte amuzant tipul.
  • cum o să arate turismul după pandemie și mai ales despre efectele nocive ale turismului de masă, într-un episod de la The Guardian.
  • povestea punk-ului (alt subiect pe care-l dispută americanii și britanicii) la nivelul modei și hainelor, de la Articles of Interest.
  • despre PTSD (sindromul post-traumatic) cu medicul Julie Holland și despre metodele prin care psihiatrii și pacienții lucrează la vindecare, uneori folosind și psihedelice;
  • în Zimbabwe, un serviciu comunitar de terapie folosește bunici ca terapeute informale pentru a-i ajuta pe alții să treacă prin depresie și alte dificultăți. Povestea, de la BBC The Documentary.
  • tot de la ei și tot cu Africa, un episod despre locurile necartografiate din Africa și cum au oamenii de suferit de pe urma acestei lipse. Cum ar fi ca adresa ta să fie „vizavi de Poșta aia dintr-un turn de 10 etaje”?
  • pentru că musicalul Hamilton a intrat pe Disney+ (nu merge în România), interviurile cu Lin Manuel Miranda sunt peste tot. Ăsta de la The Fresh NPR chiar mi-a plăcut.
 filme 

Paola e cea mai mică dintre cele trei fiice ale familiei. Tatăl, fost preot, își dorea un fiu, dar n-a fost să fie nici de data asta. Suntem în Columbia, cu o familie obișnuită. Trăim alături de Paolo toate dramele vieții ei obișnuite: certurile părinților și separarea lor, surorile răutăcioase care, la un moment dat, se dau pe brazdă, mutarea într-o țară vecină, colegii noi de școală care fac mișto de ea din cauza accentului, prima iubire, viața pe cont propriu. Asta e povestea din Virus Tropical, un coming of age clasic.

E o animație făcută după un roman grafic de Power Paola. Mișto cu totul, de la animație și muzică la teme. M-a emoționat că, deși ne duce într-o lume nouă, pe care o înțelegem un pic mai bine cu particularitățile ei, recunoaștem emoțiile pentru că-s universale, aceleași în toată lumea.

Filmul e pe Mubi.
 

  • festivalul Pelicam mai ține și săptămâna asta. Sâmbătă de la 17:00 e Ultimul mascul de pe pământ. Am scris mai multe în Libertatea.
  • un critic de film și-o jurnalistă de la The New Yorker se uită la secvențe din filme clasice și vorbesc despre filme și cum ne ajută ele să ne simțim mai bine.
  • ShortsUp se mută anul ăsta în online pentru picnicul lor anual. Scurtmetrajele se transmit pe platforma TIFF Unlimited pe 25 iulie între 21:30 și 00:00. Biletele sunt 3 dolari.
  • în București, Elvire Popesco proiectează filme în aer liber, în curtea din spate. Dacă mergeți, să ajungeți cu jumătate de oră mai devreme, pentru locuri mai bune. Se stă cu mască, mesele sunt distanțate. Vineri e Durere și glorie al lui Almodovar, mare frumusețe. Biletele sunt 20 de lei.
  • la capitolul festivaluri, s-a anunțat că se fac, fizic, cel de la Veneția (2-12 septembrie), TIFF la noi, la Cluj (31 iulie-9 august, vor fi multe premiere românești), Anonimul, în Deltă (12-16 august) și Astra, de la Sibiu, într-o combinație online-offline (16-25 octombrie).
  • online, cinema Arta din Cluj transmite în continuare filme. Din program, Little Joe și It Must Be Heaven sunt de văzut. Biletele sunt 12 lei (atenție că sunt valabile doar 24 de ore de când le cumpărați)
  • pe Netflix, am văzut și mi-au plăcut seria documentară Babies, sezonul 2 (și 1 îmi plăcuse mult, e cu multă neuroștiință și mult psihologie), documentarul despre cazul Jeffrey Epstein, despre care credeam că știu destule, dar știam, de fapt, doar suprafața, și care mi-a dat o perspectivă nouă de înțelegere, și filmul Hateful Eight al lui Tarantino, care are niște twist-uri mișto.
  • pe HBO Go au intrat Ad Astra (l-am văzut într-un cinematograf suedez, n-am înțeles mai nimic din reclamele de dinainte) și Mo (film românesc, cu Dana Rogoz, recomand 10/10).
  • casele de modă se reorientează către filme pentru a spune povestea noilor colecții, în defavoarea show-urilor, care, oricum, deveniseră depășite de vremuri, dacă mă întrebați pe mine, și erau o gaură neagră în care se consumau resurse. Primii care au făcut pasul: Hermes, cu o colecție pentru bărbați, și Dior, cu o colecție couture pentru femei și un film-basm, regizat de Matteo Garrone (tipul cu Gomorra și Dogman);
  • și ceva mai lejer, un video cu niște pui de vulpi din Londra.
 cărți 

O scriitoare anonimă care scrie sub pseudominul Sugar. Rubrica de sfaturi a unei platforme online. Scrisori ale unor americani în care pun întrebări despre relații, în cea mai mare parte. Iată niște ingrediente despre care aș fi spus, în grabă, că nu mă interesează. Dar apoi, când o pui pe Cheryl Strayed în ecuație, totul se schimbă. 

Autoarea americană, faimoasă de la cartea de memorii Wild încoace, se afla în spatele pseudonimului Sugar, cea care răspundea la scrisorile cititorilor theRumpus.net. Unora le răspundea direct cu sfaturi inspirate din experiența ei de viață. Altora le povestea episoade întregi din viața ei, fără cenzură, inclusiv episoade dureroase cum sunt cel în care buncul ei a agresat-o sexual și psihic sau moartea mamei ei prea devreme.

În toate scrisorile ei, Strayed are o sinceritate dezarmantă care te face să te apropii mai ușor de oameni și de adevăruri, inclusiv de alea ascunse bine în interiorul tău. 

Cartea a apărut în limba română la Editura Humanitas. Costă 43 de lei.
  • după ce data trecută ziceam de proiectul de ficțiune nouă de la scriitori contemporani gândit de The New Yorker, acum e rândul celor de la The New York Times să ne dea pe spate cu ceva similar dar împachetat superb pentru mediul digital, cu ilustrație excelentă și interactivitate. Se numește The Decameron Project și are 29 de proze scurte de la 29 de scriitori șmecheri. Lista mea scurtă e cu Margaret Atwood, Tommy Orange, Etgar Keret, Paolo Giordano.
  • Wired a făcut o listă cu cărți de citit vara asta, numai bună de inspirație.
  • s-a descoperit o poveste neterminată și nepublicată până acum a scriitoarei Louisa May Alcott (Little Women).
  • Humanitas a reeditat Gânduri către sine însuși a lui Marcus Aurelius, foarte bun timing, Polirom a scos o colecție nouă de povestiri semnate de Radu Pavel Gheo, la Litera, a apărut și Excelență, a treia carte din trilogia lui Rachel Cusk; la Curtea Veche a apărut autobiografia lui Dolly Alderton, un fel de Sex and the City pentru mileniale, la Publica a apărut Range, despre generaliști și oameni specializați, la Black Button Books, a ieșit cea mai nouă carte a lui John Freeman, Dicționarul refacerii.
  • dacă aveți chef de poezie, mergeți la site-ul fundației Adrian Brinkerhoff.
  • și vă rămăsesem datoare cu linkul cu cărțile de rețete din toată lumea.
 
 arte vizuale 

Theo Jansen e un artist olandez care a inventat sculpturile astea mobile, pe plajele din Haga, care-s ca o poezie. Se numesc Strandbeest. Mă fac să mă gândesc la oamenii Renașterii, Da Vinci, cu toate invențiile și experimentele lor. Pe site-ul proiectului, acolo Jansen și-a expus schițele (le și vinde) și unde-și explică sculpturile mobile, chiar vezi seva comună.

Când te uiți la ce a ieșit din mintea omului ăstuia, niște mașinării care uneori par vii, nu poți decât să te minunezi și să te bucuri de ce e în stare omul să facă. 

Am aflat de proiect de la Ioana Călinescu, cofondator al Centrului de Fotografie Documentară.
  • același CdFD a ales fotografii tineri care primesc bursă de creație;
  • pe Scena9, un foto-eseu despre o grădină comunitară din Transnistria;
  • expoziție online de la galeria londoneză White Cube cu lucrări de Tracey Emin despre solitudine;
  • broderii de la artiste din Rwanda, via WePresent;
  • în Ernest Journal, un foto-eseu despre ceață;
  • de la The Art Assignment (care o să ia o pauză, Sarah Green a anunțat într-un video recent că are nevoie de o pauză), un video-eseu despre cum se face artă în vremuri grele și ce rol are;
  • o expoziție online cu imagini surprinzătoare descoperite pe Google Maps prin toată lumea;
  • pentru că festivalul de muzică Glastonbury nu s-a putut organiza anul ăsta, muzeul V&A are o expoziție online; festivalul a făcut playlist-uri cu muzică împărțită pe scene.
 articole 

Uneori, când sunt obosită psihic, îmi imaginez că așa se simte și telefonul meu înainte să-i șterg cache-urile și să-i mai eliberez memoria. Atâta informație adunată care nu servește la nimic, ci doar încarcă și obosește. Îmi imaginez că același efect îl au toate informațiile inutile pe care le vedem pe net, pe stradă, la televizor, în transport etc. și care ne rămân în minte involuntar. M-am gândit la asta când am început să citesc articolul Can we escape from information overload? din revista 1843.

Și Sam Winston, un artist britanic de 37 de ani, se gândea la avalanșa de informații vizuale. S-a întrebat cum ne afectează, de la viața de zi cu zi la creativitate, obiectul muncii pentru el. Așa că s-a supus unui experiment prin care să dea de niște răspunsuri. S-a închis într-o casă undeva la țară (unde nu avea nici stimulii sonori ai orașului). Casa nu era una oarecare: a izolat-o pe la toate colțurile, i-a acoperit toate ferestrele până a obținut întuneric total. A trăit acolo timp de-o lună, încercând să-și vadă de activitățile obișnuite, de la alea fiziologice la creat.

Și-a redescoperit puterea celorlalte simțuri (cică e adevărat că, dacă nu te bazezi pe văz, se intensifică celelalte). Și-a cunoscut mintea mai bine, inclusiv colțurile întunecate. A găsit sensuri noi în munca lui și, mai ales, în relațiile cu oamenii importanți din viața lui.

Noi nu trebuie să facem experimentul lui, dar putem să ne gândim.
 rețete 

De când am descoperit contul Pasta Grannies -- YouTube și Instagram -- mă tot minunez de bunicile italiene și miile de feluri de paste pe care știu ele să le facă. Anul ăsta, carte cu rețete de la ele a primit și premiul James Beard Foundation. 

Dacă vă e dor de Italia, de rețete de familie, dacă ați mânca paste non stop, gătiți cu nonnele italiene. Eu, de exemplu, o să învăț să fac gnocchi de la Domenica din Montese.
 glumițe 

preferata e de la Yuval Robichek.
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
Forward pe mail Forward pe mail
Share pe Facebook Share pe Facebook
 despre 


Am făcut o groază până la 33 de ani, dar de multe ori mi se pare că n-am făcut nimic. Milenială tradițională.

Sunt reporter la Libertatea. Sunt și copywriter, în același trust. 
În presă, scriu de zece ani.

Îmi place liniștea și mi se face repede dor de soare. Am două pisici negre. După yoga, pilates sau înot, sunt un om mai bun. Fac pad thai foarte bun și aș mânca icre (de casă) întruna. Sunt sensibilă la un buchețel de pătrunjel și reviste pe hârtie. Am o Smena și un Zenit cu care fac poze mai rar decât mi-ar plăcea. Îmi plac mai ales orașele cu apă. Dunărea e sora mea. Am un râs care-i face și pe alții să râdă.

Mă găsești aici:
pe mail
pe site
pe Libertatea
Copyright © 2020 Mirela Petre, Toate drepturile rezervate.
 






This email was sent to <<Adresa de e-mail>>
why did I get this?    unsubscribe from this list    update subscription preferences
Suplimentu' Creativ · Traian · Bucharest 024045 · Romania

Email Marketing Powered by Mailchimp