Copy
nr. 52 ••• 29 iulie 020                                                                                             de Mirela Petre



 
Veneția, octombrie 2017
Vânticelul suna în frunzele plopilor ca un cântec de relaxare. Cam ca sunetele de boluri tibetane pe care am ajuns să le ascult acum când vreau să mă liniștesc. Era bun că ne mai răcorea și pielea încinsă de canicula de peste zi. Era 2009 și eram la Grădina Uranus cu alte niște zeci de oameni. Ne uitam la Shutter Island proiectat pe-un ecran mare gonflabil. Nu mai țin minte cum se termină filmul (și atunci ca acum, creierul meu se culcă odată cu găinile), dar țin minte perfect senzația de libertatea pe care-am trăit-o atunci.

Mi-am amintit de ea zilele astea, când am fost la un film proiectat în curtea Muzeului Țăranului Român. De data asta, libertatea pe care-am trăit-o are o nuanță în plus: parcă o apreciez și mai mult după ce, câteva luni, nu am mai putut să trăiesc experiența unui film văzut cu alții pe un ecran mare. E o experiență care-ți animă toate simțurile și parcă-ți dă încredere că lumea nu e pierdută atât timp cât suntem printre oameni cu care avem măcar ceva în comun. Poate e o chestie care ține de evoluție -- probabil și oamenii preistorici se simțeau mai bine când se adunau cu alții în jurul focului la povești despre vânătoare sau ce-și mai povesteau ei. Sau poate e o nevoie naturală, după luni de stat închiși în casă, să vrem să simțim că nu suntem singuri.

M-am gândit mult înainte să recomand proiecții sau spectacole în aer liber. La câteva spații am fost deja -- Elvire Popesco, MȚR și Amfiteatrul TNB -- și m-am convins pe pielea mea că se respectă regulile. Scaunele sunt așezate la distanțe mari (am apreciat că la MȚR le așază câte 1, 2 sau 3 în funcție de cum s-au cumpărat biletele) și toată lumea poartă mască pe toată durata filmului sau a spectacolului. Cum îmi spunea și Tudor Giurgiu într-un interviu despre care spun mai multe mai jos, fiecare dintre noi trebuie să fie responsabil și să respecte regulile. Doar așa ne putem bucura de mici plăceri cum e un film la cinema în aer liber. 

Mai cred și că nu înseamnă că acum o să mergem la toate evenimentele în aer liber. Cred că trebuie să învățăm, dacă nu am făcut-o până acum, cumpătarea. Mai bine ne alegem unul, două evenimente la care să mergem. E la fel de OK să nu vrem să ieșim încă. Fiecare cum se simte confortabil.

M-am mai gândit la nevoia de filme proiectate în aer liber și în perioada de izolare de la Brăila. În București și în orașele mari (apropo, dacă știți de proiecții în alte orașe din țară, scrieți-mi să le includ în următorul newsletter) se întâmplă, dar în orașele mai mici, lipsesc de tot. Oamenii de acolo nu au cum să-și petreacă timpul decât clasicul stat la scară (când se adună vecinii și stau de vorbă pe treptele din fața blocului), la o plimbare prin cartier sau vreun parc, dacă au noroc să aibă unul aproape, sau, de cele mai multe ori, la cumpărături. De-aia mă bucur că există proiecte cum sunt Cultura-n Șură și Itinerama care duc filmele și în țară, unde oamenii au nevoie mare de astfel de evenimente culturale. Dacă știți și altele, scrieți-mi, să aflăm despre ele.

La momentul ăla din 2009 de la Grădina Uranus, abia mă mutasem în București, după ce terminasem facultatea la Iași. Stăteam în Militari, încă mai purtam tocuri și începusem că citesc din nou (am avut o pauză în timpul facultății, când citeam doar ce trebuie, nu și de plăcere). Am trecut prin multe schimbări și am crescut în atât de multe feluri de atunci că momentul ăla mi se pare la o viață distanță. Dar când mă gândesc la ce au în comun cele două momente -- bucuria unui film, a fi cu alții, libertatea -- zâmbesc și mă bucur.

Sunt curioasă dacă mai țineți minte când ați văzut prima oară un film la un cinema în aer liber. Îmi scrieți să-mi povestiți? Ce film era, cum arăta lumea voastră atunci?
Știai că, dacă-ți faci un abonament lunar de 2 euro,
îmi oferi zile fără griji?
hai
 cărți 

Pe Oliver Sacks îl iubesc de vreo doi ani, când am citit Omul care-și confunda soția cu o pălărie. Pentru că am scris și vorbit cu orice ocazie despre cât de mișto e cartea, am primit cadou de două ori, de la oameni diferiți, cartea de memorii a lui Sacks, În mișcare. Abia acum am și citit-o. E o mare frumusețe.

Am început-o prin a fi șocată, în sensul că credeam că-l cunosc pe Sacks, dar după câteva pagini din memorii mi-am dat seama că ce știam eu era doar o mică parte din universul care-l definea. A fost gay, a făcut culturism și a bătut niște recorduri la capitolul ăsta, a fost motociclist -- obișnuia să facă plimbări lungi pe motor prin State, ocazie cu care mi-am amintit de libertatea aia care nu se jenează de nimic din On the road a lui Kerouac. 

Toată treaba asta mi-a amintit că oamenii sunt mai mult decât par la prima vedere. Că suntem așa de complecși, alcătuiți din atât de multe părți, unele chiar contradictorii, dar tocmai aici e frumusețea.

În memoriile lui, Sacks ne lasă să vedem omul din spatele scriitorului și medicului. În ce familie s-a născut, cum a crescut, ce experiențe l-au format, ce vise avea, cum se împăca cu piedicile lui. Mi se pare emoționant că a moștenit talentul de a povesti de la părinții lui, mai ales de la tată, care erau tot medici și care obișnuiau să povestească tot felul de cazuri medicale. La fel de mult m-au emoționat și m-au ajutat secțiunile în care povestește despre dificultățile pe care le avea, uneori, cu scrisul. Câte cărți a rescris, la câte a renunțat, ce greu au ieșit unele și ce ușor altele, în funcție de etapa vieții în care era el.

Cartea, apărută la Humanitas, costă 43 de lei. O să iasă și un film despre viața lui.
 filme 

Trebuie să fac o confesiune de la început: Playtime e primul film de Jacques Tati pe care-l văd. E unul dintre golurile alea cu care nu mă mândresc, dar lucrez la a recupera. Tati e faimos pentru seriile de comedii, pe care le și regizează, în care-l interpretează pe Monsieur Hulot. 

Lansat în 1967, filmul a fost un eșec financiar, deși bine primit de critici. Se spune că producția lui a fost un mamut: un set special a fost construit special pentru film, ca un mic oraș, de aici și numele de Tativille, cu 100 de muncitori și propria centrală electrică. Ca să mai facă economii (în total, avea să-l coste 17 milione de franci producția), Tati a ales să folosească poze cu oameni în locul unor figuranți, la fel și-n cazul secvențelor când apar anumite obiective mari din Paris -- aeroportul, Turnul Eiffel.

E genul de comedie la care râzi de absurdul situațiilor pe care le trăim uneori, după care rămâi un pic pe gânduri. Partea mea preferată e cea care se petrece în birourile modern-corporatiste. Birourile de tip open space au fost gândite pentru a transmite iluzia deschiderii. Cu toate astea, realitatea e că viața la birou e condusă de aceleași norme rigide -- reguli peste reguli, unele mai absurde ca altele -- care ne fac viața grea. De cele mai multe ori, comunicarea reală e aproape imposibilă.

Dincolo de situațiile construite, filmul e foarte mișto construit dintr-un amestec foarte bun de cadre superb construite alăturate unui sound design bun de tot. Am în minte, de exemplu, secvența în care Hulot ajunge la o cunoștință acasă -- case moderne care au ferestre mari neacoperite înspre stradă, ca un vivarium, de parcă locatarii ar trăi într-o expoziție permanentă pentru trecători -- și nu auzim ce-și spun ei în casă, ci luăm distanță, vedem ce se petrece în două apartamente vecine și auzim doar sunetul banal al străzii, cu trecători, mașini etc.

Pe lângă comentariile despre lume, la fel de valabile și acum ca atunci, filmul e mișto de văzut măcar să mai râdem un pic. L-am pus pe Google Drive pentru cine vrea.

  • pe 31 iulie începe TIFF în Cluj-Napoca și ține până pe 9 august. Bilete. O să se transmită și online unele filme, din categoriile Supernova și No limit, urmăriți paginile TIFF. Câteva proiecții preview vor fi și în București -- bilete mai sunt la Totul nu va fi bine, film românesc, pe 6 august (20 de lei);
  • festivalul Hip Trip devine Itinerama, festival cu filme de călătorii. Se întâmplă în septembrie în București, Brăila și Slobozia. Weekendul ăsta, în București, proiectează două filme la Elvire Popesco, în aer liber;
  • și în cartierul Berceni din București se proiectează filme în aer liber. La Delta Cinefilm, au un program variat, cu filme cult, filme hit și noutăți;
  • tot în aer liber, dar la spațiul M60, sunt filmele proiectate de cineclubul F-Sides. Următorul va fi pe 13 august, urmăriți site-ul;
  • mai avem încă două spații cu filme proiectate afară în București: Rezidența BRD Scena9 și curtea de la Muzeul Țăranului Român;
  • online, vă recomand în continuare să nu ratați selecția superbă a cinematografului Arta din Cluj. Săptămâna asta au Ida lui Pawlikowski și Happy End al lui Haneke;
  • ce-am mai văzut în ultima vreme și mi-a plăcut: Urma, regizat de Dorian Boguță,  și Imitation Game, cu Benedict Cumberbatch, pe Netflix, It Must Be Heaven, de Elia Suleiman, pe Vimeo on Demand.
 articole 

Pe 20, m-am întâlnit cu Tudor Giurgiu să vorbim despre cum o să arate TIFF-ul anul ăsta. De când am văzut anunțul că festivalul se va ține în format fizic, mi-am amintit de discuția mea cu Giurgiu anul trecut la Cluj, pe care-am încheiat-o cu observația lui că există tot mai puține săli de cinema mono-ecran, în afara mall-urilor, și că pierdem cinematografele vechi, de care nu mai are nimeni grijă. M-am gândit instant că acum, din cauza pandemiei, nu mai avem deloc cinematografe. 

Ne-am întâlnit la sediul TIFF din București și-am stat de vorbă o oră. A ieșit interviul ăsta, din care urmează să apară zilele astea și a doua parte. Pe scurt, toate proiecțiile TIFF o să fie în aer liber în tot felul de locuri din tot orașul (spre deosebire de centru, cum era până acum), de la curți interioare de licee și biserici la amfiteatre în aer liber și pajiști în toată regula; din bugetul de peste un milion de euro, au cheltuit 10.000 de euro pe materiale și măsuri de protecție a răspândirii infecției; filmul din program de care e entuziasmat Giurgiu e Thalasso, Michel Houellebecq și Gérard Depardieu.
 arte performative 

La Teatrul Național București a avut premiera zilele astea spectacolul Jurnal de România. 1989. E regizat de Carmen Lidia Vidu, cu Oana Pellea, Ion Caramitru, Florentina Țilea și Daniel Badale în distribuție și elemente multimedia de Cristina Nicoleta Baciu.

Spctacolul e unul de tip documentar, adică unul care îți prezintă situații și mărturii fără să-ți spună ce să crezi. Vorbește despre cum au trăit oamenii Revoluția, prin propriile lor mărturii. Poveștile astea, și cum sunt spuse ele, m-au dus cu gândul la cartea Stasiland. Ca structură, sunt monoloage ale celor patru actori, între care vedem îngregistrări video cu specialiști în teme legate de Revoluție -- Germina Nagâț (membră în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității), Dennis Deletant (istoric bitanic specializat în istoria României), Dan Voinea (fost procuror militar, cel care a instrumentat cazul Revoluției în 1989, înaintea de uciderea soților Ceaușescu). Intervențiile video ale specialiștilor sunt ca niște garnituri la care felul principal sunt mărturiile celor patru actori. Rolul lor e să dea contextul acelor vremuri în care se întâmplau toate lucrurile pe care le povestesc protagoniștii.

Actorii nu sunt neapărat actori, uneori ai senzația că sunt pe scenă chiar ei înșiși la o discuție ca de la om la om. Sau își joacă propriul rol așa cum face oricine vorbește în public, să spunem la un Ted Talk, despre care chiar regizoarea spune că a fost una dintre sursele de inspirație pentru genul ăsta de discurs în spectacol. Vedem pe scenă patru povești de viață în care Revoluția este unul dintre episoade, unul foarte important. Ideea e că nu avem parte doar de povestea personală legată de Revoluție, ci și de tot contextul vieții personajului -- cum s-a format, în ce familie a crescut, ce fel și-a trăit viața până atunci. Doar prin context putem să ne apropiem de o înțelegere corectă, adevărată, a unui om. Pe lângă asta, ne mai trebuie și empatie. 

Dintre actori, doi vin din familii bune care au pierdut totul din cauza regimului comunist -- Ion Caramitru și Oana Pellea --, unul e dintr-o familie de muncitori -- Daniel Badale -- și-și făcea stagiul militar când a început Revoluția, așa că a fost unul dintre militarii activați, teoretic, împotriva populației, iar ultima, Florentina Țilea, vine dintr-o familie în care tatăl lucra în Armată iar ea, adolescentă la vremea aia, avea parte de călătorii în Germania democrată prin cercul artistic al regimului comunist. Diverse grade de privilegii și câștiguri, diverse grade de sacrificii sau pierderi. Primim toate informațiile astea nu pentru a face o judecată, ci pentru a încerca să înțelegem destine de oameni adevărați, punându-ne în pielea lor: noi, dacă eram în locul lor, cum am fi procedat? Cum era să trăiești atunci?

Peste toate, noul spectacol documentar e ca o confesiune, una sub cerul liber (confesiune cosmică e prea mult?). Sunt mărturii subiective, intime, care ne ajută să-i înțelegem mai bine pe cei care au trăit niște vremuri care par atât de departe de viețile noastre de acum, dar pe care, de fapt, a fost construit tot ceea ce trăim acum. Oamenii care acum au 50-60-70 de ani au trecut prin niște lucruri fantastice, aproape de neînchipuit acum. În 2020, astfel de oameni sunt contemporani cu generația Z care-și trăiește viața pe net. 

Dincolo de simpatii sau antipatii, mi s-a părut foarte interesant să-l văd pe domnul Caramitru cum își spune povestea implicării în Revoluție, cum a ajuns să spună acel „Fraților, am învins” pe postul de televiziune. Apropo de asta, ce rol important a avut postul de televiziune -- mulți au trăit acel moment la televizor, lucru care m-a dus cu gândul la procesul american al lui O.J.Simpson. Interesante mi s-au părut și efectele acelui moment de implicare: conform lui Caramitru, Iliescu &co. i-au propus să fie el candidatul la președinție, că avea carismă și era faimos deja prin munca de actor, și făcuse și Revoluția activ, dar el a refuzat. 

Mi-a rămas ca un ghimpe vehemența cu care doamna Nagâț de la CNSAS declară comunismul românesc un comunism al analfabeților. Mi-ar plăcea să nu ajungem să-i transformăm în dușmani, să-i antagonizăm, pe muncitori sau cei care veneau din medii ne-intelectuale. Oamenii care s-au mutat de la sat la oraș pentru slujbele în fabricile comuniste, primele generații din familiile lor care făceau pasul ăsta spre altă lume. Sigur că sunt subiectivă, genul ăsta de episod face parte din povestea familiei mele. Și ei sunt la fel de oameni și cred că ar trebui să muncim și acolo la a înțelege cu adevărat, la fel cum facem cu cei care lucrau în Armată sau cei care transmiteau Revoluția în direct la televizor.

Una peste alta, mi se pare excelent că avem un spectacol politic la TNB. Sunt foarte curioasă cum (dacă) o să influențeze asta repertoriile teatrelor de stat.

Spectacolul se joacă în perioada următoare pe 8 și 9 august și 8, 9 și 10 septembrie. Un bilet costă 50 de lei. Scaunele sunt grupate câte două.
 
  • festivalul pentru adolescenți Ideo Ideis se ține anul ăsta în Alexandria și în alte orașe din țară; au și transmisii online -- vedeți programul, poate vă surâde ceva;
  • Teatrul Național din Sibiu are program online de spectacole (noi): Autobahn de Andrei și Andreea Grosu, Tom și Jerry 2.0 de Florin Piersic Jr., Live de Bobi Pricop și altele;
  • între 22 și 31 august va fi festivalul de teatru Undercloud, biletele sunt deja la vânzare (50 de lei). Io n-aș rata sub nicio formă Proof și Work. No travel;
  • concerte de muzică clasică în curtea Ateneului, bilete de la 120 de lei;
  • Teatrul Odeon joacă spectacole la Teatrul de Vară din Herăstrău -- vedeți programul și biletele;
  • a apărut Dicționarul multimedia al teatrului românesc, o colecție-arhivă fantastică cu spectacolele de teatru montate la noi. E făcut de o echipă condusă de Cristina Modreanu, critic de teatru.
 podcasturi 

La felul în care putem să producem carne de la animale crescute omenește, în voie, nu ne permitem să mâncăm carne zilnic. E una dintre ideile care m-a lovit în plex cel mai tare din cel mai nou episod al podcastului Sporkful. În This Butcher Wants You To Eat Less Meat, Dan Pashman stă de vorbă cu Cara Nicoletti, măcelar de meserie, născută într-o familie de măcelari -- bunicul, străbunicul și tot așa -- din care ea e prima femeie care a preluat tradiția.

Cara nu crede că trebuie să devenim toți vegetarieni sau vegani, dar crede că trebuie să mâncăm mai rar carne. Pentru că e bine să mâncăm carne crescută etic, fără antibiotice, într-un ritm natural, trebuie să înțelegem că pentru o astfel de carne e nevoie de timp. Pentru afacerea ei, Seemore Meats & Veggies, face cârnați în care amestecă o astfel de carne crescută OK cu legume, ca să economisească din carne. Urmează să patenteze felul în care face mixul ăsta pe care l-a obținut în zece ani, că-i complicat chimic. 
  • The Moth cu un episod cu poveștile unor femei din toată lumea; mi-a plăcut, în mod special, povestea unei tipe din Irlanda despre surorile ei la înmormânarea tatălui lor;
  • This American Life în How to be Alone a întrebat un astronaut cum face să se obișnuiască cu izolarea, sfaturi bune pentru noi acum în pandemie;
  • la Pe bune, Andreea Vrabie a stat de vorbă cu regizoarea Gianina Cărbunariu;
  • din episodul despre Bizanțiu de la Fall of Civilizations am aflat că practica proprietarilor de a cere căruțe de bani pe case mici doar pentru că sunt în orașe unde se întâmplă lucruri e o practică veche;
  • de la Hidden Brain, un episod despre legătura dintre călătoriile prin care învățăm despre alte culturi și creativitatea sporită;
  • de la BBC The Food Chain, un episod despre ce înseamnă comfort food în lume și legăturile acestui fel de mâncare cu experiențele noastre de când eram mici;
  • am bingeuit și eu Wind of Change. Mi s-a părut cam lungit (aceeași problemă pe care o am cu serialele, în general; cred că poveștile pot fi spuse mai concentrat și-i suspectez că le lungesc pentru cifre bune), dar povestea e mișto. Nedumerirea cu care rămâi la final -- că nu știi cine pe cine manipulează -- e tare. Eu îl suspectez pe prietenul reporterului.
  • de la Everyday Buddhism, un episod care ne ajută să înțelegem mai bine cum să procedăm în perioada asta în care trecem împreună prin aceeași furtună dar din bărci diferite.
 arte vizuale 

În perioada stăriii de urgență, banca BRD, prin Fundația9, a dat burse pentru artiștii independenți. Ce proiecte au ieșit din bursele astea, vedeți pe Artists Rooms. La Rezidența BRD Scena9 din București, sunt expuse câteva dintre ele.

Cel mai mult mi-a plăcut (de fapt, cam singurul dintre cele expuse) proiectul Mingea roșie cu buline albe. Partea bună e că are și o viață online, pe o pagină de Facebook, nu e nevoie să mergeți la galerie.

Proiectul a ieșit din mințile și munca lui Andrei Nacu, artistul vizual, și Mădălina Muscă, antropolog. Au adunat de la oameni fotografii de familie în care ei, copii în vremea comunismului, se jucau cu mingea roșie cu buline albe. Fiecare fotografie e însoțită de un text în care protagoniștii, adulții de azi, povestesc ce însemna mingea aia în viața lor, despre visele lor de copii, despre formarea lor, despre relația pe care o aveau cu regulile. Țin minte, de exemplu, că una dintre protagoniste avea două astfel de mingi și se juca cu ele doar în casă, să nu le strice. Sau că un grup de copii dădea spectacole de teatru la scara blocului la care părinții lor plăteau bilete; din banii strânși așa și-au luat mingea asta cu buline cu care se jucau toți.

E o privire umană asupra acelor vremuri, căutând ceea ce îi unea pe oameni, chiar dacă fiecare și-a trăit experiențele într-un mod unic, și asta m-a emoționat foarte mult.
 glumițe 

preferata e de la Colin Tom, via New Yorker.
Am mai râs și la special-urile lui Daniel Sloss, ambele foarte bune.
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
Forward pe mail Forward pe mail
Share pe Facebook Share pe Facebook
 despre 


Am făcut o groază până la 33 de ani, dar de multe ori mi se pare că n-am făcut nimic. Milenială tradițională.

Sunt reporter la Libertatea. Sunt și copywriter, în același trust. 
În presă, scriu de zece ani.

Îmi place liniștea și mi se face repede dor de soare. Am două pisici negre. După yoga, pilates sau înot, sunt un om mai bun. Fac pad thai foarte bun și aș mânca icre (de casă) întruna. Sunt sensibilă la un buchețel de pătrunjel și reviste pe hârtie. Am o Smena și un Zenit cu care fac poze mai rar decât mi-ar plăcea. Îmi plac mai ales orașele cu apă. Dunărea e sora mea. Am un râs care-i face și pe alții să râdă.

Mă găsești aici:
pe mail
pe site
pe Libertatea
Copyright © 2020 Mirela Petre, Toate drepturile rezervate.
 






This email was sent to <<Adresa de e-mail>>
why did I get this?    unsubscribe from this list    update subscription preferences
Suplimentu' Creativ · Traian · Bucharest 024045 · Romania

Email Marketing Powered by Mailchimp