Copy
nr. 56 ••• 19 noiembrie 2020                                                                                       de Mirela Petre


Pattinson
Solenoid
Ioan Agapi
88/89
timpul
 
București, 2018
Patru bărbați într-o Dacie papuc acoperită, în parcarea pustie dintre o clădire de birouri și-un teren împânzit de buruieni. Șoferul și pasagerul din dreapta, plus ceilalți doi în spatele lor, într-o simetrie foarte ordonată. E șase seara dar e întuneric ca de noapte. Nu-și vorbesc. Fiecare are capul plecat, cu privirea în ecranul telefonului din mână. Fețele le sunt luminate de albastrul ecranelor. Mă gândesc că așa ar arăta dacă lumina albastră ar fi rășina iar ei ar fi insectele prinse în ea.

Asta e una dintre pozele pe care le-am făcut doar cu mintea. Îmi scrieți să-mi povestiți despre una de-a voastră? Ce v-a mai atras atenția în ultima vreme? Ce v-a mai mirat, bucurat, mișcat? Acum, când au venit vremurile alea când ni se face dor de soare, simt că avem nevoie de așa ceva.

La final, am și-un cadou pentru voi: un cod de reducere de 30% la Grupul Editorial Art. Folosiți codul SC3ART în coșul de cumpărături până pe 30 noiembrie. E valabil pentru toate cele șase site-uri ale grupului, care au coș comun, deci puteți lua în aceeași comandă și de la Editura Art, și de la Paladin, și de la Arthur, de exemplu. Ce și cum vreți voi. Eu n-am primit nimic, e doar un beneficiu pentru voi, știți cum e stilul meu. Să vă bucurați de cărți.
Fii plasa mea de siguranță.
Ia-ți un abonament de 2 euro:
hai
 filme 

Robert Pattinson. Actorul care, la 21 de ani, a intrat într-un blockbuster care l-a făcut celebru instant în toată lumea. Actorul care, odată ce-a terminat cu seria faimoasă, s-a apucat de experimente cu talentul lui actoricesc. Din cele cinci filme Twilight, cred că le-am văzut doar pe primele două. Multă vreme după, n-am mai putut să-l iau în serios ca actor, ca mai toată lumea. Dar Pattinson și-a văzut de treabă. A făcut o serie de roluri foarte bune și foarte diferite, ca registre. Nu o să le trec în ordine cronologică, ci în ordine în care s-a întâmplat să le văd și, deci, ordinea în care m-a cucerit.

The Lighthouse e un film din 2019, regizat de Robert Eggers, în care Pattinson și Willem Dafoe sunt doi paznici de far izolați pe-o insulă. Dafoe e cel bătrân, cu experiență, care știe mersul lucrurilor, iar Pattinson e învățăcelul cu multe secrete ascunse. Obligați să trăiască împreună pe insulă, trebuie să găsească o formă prin care să poată colabora; altfel, sunt amândoi pierduți, în fața vremii și naturii (furtunile, în mod special) și a singurătății. Filmul nu mi-a plăcut în mod special -- nici nu sunt în target, mi se pare un basm spus pentru bărbați, ca un refugiu clasic-conservator în vremea schimbărilor -- dar mi-a plăcut foarte mult cum își joacă Pattinson personajul. Cu multe nuanțe, cu un pic de întuneric în lumina personajului lui. Pentru că așa e în viață.

Apoi a fost High Life (2019) în care regizoarea Claire Denis l-a făcut un fel de astronaut și l-a pus pe-o navă spațială undeva departe în Univers. Spun „un fel de” pentru că astrounauții acestei nave nu erau acolo de bună voie. Deținuți condamnați de diverse crime pentru care ar fi primit cele mai mari pedepse, sunt trimiși, în schimb, într-o misiune spațială fără bilet de întoarcere, folosiți pentru ca omenirea să învețe ceva nou din acest experiment -- cât și cum poate supraviețui o comunitate izolată în spațiu? Pattinson construiește aici un personaj care-și ține fragilitatea interioară bine protejată, la fel cum se îngrijește de grădina cu legume de pe nava spațială. Ambele sunt la fel de esențiale pentru supraviețuire. Finalul filmului m-a răvășit tare.

La The King (2019) nu am rezistat până la final. Pattinson e Delfinul Franței, adică moștenitorul tronului, cel cu care se înfruntă regele Henric al V-lea jucat de Timothée Chalamet. Am apreciat maleabilitatea cu care și-a însușit un frumos accent franțuzesc. Cum nu sunt fana filmelor în care actorii fac giumbușlucuri exterioare -- transformări fizice impresionante -- și cum nici nu e genul meu de poveste, n-am continuat.

În Good Time (2017) al regizorilor Benny și Josh Safdie, Pattinson e fratele mai mare care încearcă să aibă grijă de fratele lui mai mic, cu anumite deficiențe cognitive, în timp ce se străduiește și să dea lovitura cu afaceri de cartier (jafuri, droguri etc.). Filmat în New York, filmul e construit din multă improvizație, care se transmite spectatorilor printr-un fel de atmosferă plină de confuzie și anxietate. Asta poate să ne enerveze -- cui îi place să i se provoace anxietate? -- sau ne poate apropia de personaj. Mie mi s-a întâmplat a doua variantă. La final, mi-a părut rău că intențiile bune ale fratelui mai mare nu sunt suficiente și că iubirea poate să provoace și suferință.

În final, a venit vremea să-mi provoace și dezgust. În Devil All The Time (2020), Pattinson e un reverend spilcuit care seduce și manipulează fete, le abuzează și profită de autoritatea pe care i-o dă funcția, dar și de farmecul lui, pentru a scăpa de orice fel de consecințe. Am avut senzația că acest reverend devine așa de abil în a distorsiona percepția realității, inclusiv față de sine, încât mi-a fost milă și frică de el în același timp. 

Ultimele trei filme sunt pe Netflix, unde mai e și Damsel (2018), pe care nu l-am văzut încă. Dacă faceți un maraton Pattinson, aștept să-mi scrieți cu impresii.

  • cinematograful Arta din Cluj transmite online Paterson, filmul în care Adam Driver e un șofer de autobuz ziua și poet noaptea. Mi-a plăcut, dar nu m-a dat pe spate. L-am văzut și imediat după Marriage Story, deci nu prea e corectă comparația și deși ele au fost făcut la ani distanță -- Paterson, 2016, Marriage Story, 2019, la noi au ajuns cam în același timp, probabil datorită succesului celui de-al doilea.
  • pe TIFF Unlimited a intrat Dogtooth, filmul din 2009 al regizorului grec Yorgos Lanthimos, cu mai faimoasele The Lobster și The Favourite. Premisa: doi părinți își izolează cei trei copii de orice contact cu lumea exterioară; ei se ocupă de educație și distracție, fără nicio legătură cu lumea de dincolo de casă. Am tot auzit că oamenii îl aduc în discuție când vine vorba de noul film al scriitoarei-regizor-actriță Miranda July, Kajillionaire (care, deocamdată, nu poate fi văzut la noi). Tot la ei, 12 filme de regizorul francez François Truffaut (șase sunt deja sus, celelalte urmează pe 30 noiembrie).
  • filmul 5 minute de Dan Chișu va fi lansat, din cauza pandemiei, mai întâi în micile orașe de provincie unde cinematografele încă sunt deschise, pentru că au cazuri puține de infecții Covid-19. Se va transmite și online, pentru restul țării.
  • Elvire Popesco dă online filmul Queen of Hearts, de regizoarea May el-Toukhy, premiat la TIFF Cluj 2019 pentru cea mai bună regie.
  • începând cu 22 noiembrie de la ora 17, pe site-ul Foumului Cultural Austriac din București e disponibil documentarul Antschel despre poetul Paul Celan.
  • pe HBO au intrat niște filme mișto pe care le-am văzut mai demult și le recomand tare: Arctic, cu Mads Mikkelsen, Scarborough, un film britanic despre relații și psihic, văzut la TIFF, și ecranizarea cărții Viața nemuritoarea a Henriettei Lacks (despre care cred că mai țineți minte că am vorbit mult), în care Henrietta e jucată de Oprah Winfrey.
  • pe Netflix, a intrat Blackkklansman, filmul lui Spike Lee din 2018, Hustlers, ăla pentru care Jennifer Lopez a învățat exerciții la bară, Won't you be my neighbor, documentarul despre omul de televiziune Fred Rogers (pe HBO Go e versiunea dramarizată, în care Tom Hanks îl joacă pe Rogers), Firstman, în care Ryan Gosling îl joacă pe Neil Armstrong și se duce pe lună. (nu mai reușesc să salvez linkuri individuale pentru filme pe Netflix, scuze; apropo de asta, vă sunt utile link-urile individuale de pe platformele de streaming sau să nu mă mai chinui?)
  • vă mai amintesc că filme online (accesibile din România) se mai văd pe Eyelet, pe Mubi, plus canalele de Vimeo ale distribuitorilor Bad Unicorn și Independența. Mai e și Amazon Prime Video, pe care l-am încercat vara asta dar n-am avut la ce să mă uit acolo așa că l-am închis. L-ați încercat? E ceva interesant acolo?
 cărți 

Pe Mircea Cărtărescu l-am cunoscut anul trecut, în Suedia, unde el își lansa Solenoidul în traducere suedeză, iar eu mersesem după el, să încerc să înțeleg ce simte un scriitor român popular în afara țării. A ieșit un interviu în două parți care și-acum îmi place mult (adevărul e că acum, când nu sunt într-o etapă bună a relației mele cu scrisul, mă și mir de ce bine scriam).

La vremea aia, nu citisem Solenoidul, roman lansat în 2015, probabil cea mai importantă (sau mare, sau capodoperă, ce cuvânt vreți să folosiți) carte a lui. Citisem altele. Anul ăsta, cu pandemia, am simțit că e momentul pentru el, cum vedem că ni se întâmplă multora prin știri de prin lume despre cum romane mari (inclusiv ca lungime) sunt în topul vânzărilor.

Romanul nu are o poveste. Cel puțin nu în stilul clasic, de storytelling cum se învață la carte. E, în schimb, o ușă prin care suntem invitați să intrăm în mintea și-n sufletul unui om. Personajul, un profesor de limba română la o școală din Colentina cândva prin anii 70-80, își ratează posibilul viitor de scriitor faimos și-și trăiește viața măruntă în umbra a ceea ce ar fi putut fi. Decide să-și scrie povestea vieții fără să intervină cu selecții, pune totul pe hârtie așa cum e, ca să scape de povara ei și să-și poată vedea mai departe de viața de muritor. Sunt momente când simți că ar fi mers o editare (sunt unele pasaje mai plictisitoare, care par că nu aduc mare valoare), dar apoi îți amintești că viața nu e compusă doar din momentele ieșite din comun și, cum naratorul-autor își anunță intenția de la început, nu poți să te superi pe el, ci îi faci jocul, ba chiar ajungi să-i mulțumești pentru momentele de respiro între capitolele dense, pline de povești sau idei care te consumă.

Pentru mine, a fost mai ales un roman dedicat Bucureștiului. Întâmplător, și eu cunosc și trăiesc în zonele pe care Cărtărescu le iubește și despre care scrie și aici. Poate așa se explică. Ștefan cel Mare, Parcul Circului, Floreasca, strada Maica Domnului, Colentina, Obor, Moșilor și toată rețeaua de drumuri care se țese între ele, pe jos sau cu tramvaiul. E despre cum își trăiesc oamenii viețile în cartiere -- aici, mai ales oameni care s-au mutat de la sat la oraș pentru a munci în fabricile comuniste cu gândul la o viață mai bună -- , despre relațiile strivite, chinuite, în vremea regimului comunist, când oamenii nu aveau încredere și nici blândețe pentru celălalt, dar și despre orașul ca personaj -- calcanele goale și dezolante, ca niște legături rupte brusc, alături de momente care-l fac să pară viu și magic.

Dincolo de asta, am aflat câteva povești fascinante, inspirate de realitate: Nicolae Minovici, cu experimentele lui cu spânzurătoarea, la granița dintre știință și artă, în urma cărora a desenat ce vede un om în momentele de dinainte de a muri și colecția lui de piei umane tatuate, Nicolae Vaschide, psiholog și psihiatru român care a contribuit, prin experimentele lui, la înțelegerea somnului și a viselor, povestea teseractului, a celei de-a patra dimensiuni și a multiversului pe care majoritatea oamenilor abia dacă și-o pot imagina.

Până la urmă, știam deja că sunt compatibilă și-mi place melancolia și sensibilitatea care-s caracteristice stilului lui Cărtărescu, așa că Solenoidul mi-a făcut bine. M-am și amuzat făcând o listă cu acele cuvinte care revin obsesiv: saturnin, clorotic, spectral, sarcopt, eșichier, livid. Cât despre temele care reapar și aici, pe care le-am mai întâlnit în alte cărți ale lui, cum ar fi lupta sinelui conștient cu condiția umană (limitată, muritoare) prin care trebuie să existe, îngemănarea masculin-feminin din miezul unui sine, de astea m-am bucurat mult.

La final, vă las cu un altfel de interviu pe care scriitorul l-a dat centrului cultural Goethe, în care răspunde întrebărilor unor scriitori tineri. 
  • am făcut două liste de cărți noi în Libertatea: una cu cele de ficțiune și una cu cele de nonficțiune.
  • s-a lansat primul volum (din două) din cartea de memorii a fostului președinte Obama. Pe blogul editurii Penguin, un rezumat cu cinci lucruri despre care vorbește în carte.
  • în noul proiect Jurnal de creație al companiei de producție Wearebasca, cum creează artiști faimoși. Primul episod e dedicat scriitoarei Nora Iuga.
  • interviu cu Dolly Alderton, tipa care-a scris memoirul Tot ce știu despre iubire, cu ocazia lansării noului ei romanul, Ghosts (deci a trecut la ficțiune).
  • regizorul Quentin Tarantino va lansa două cărți -- o ficțiune, care continuă povestea personajelor din filmul Once Upon a Time in Hollywood și una de critică de film. Am aflat de știre de la Andrei Gorzo, criticul de film.
  • odată cu documentarul A Life On Our Planet, de care povesteam data trecută, a apărut și o carte, cu același nume, semnată de David Attenborough, tradusă la noi la Editura Publica. Pe LitHub, un fragment.
  • din Sapiens-ul lui Yuval Harari, au făcut acum roman grafic -- un preview în The Guardian.
  • librăriile independente încearcă să se unească sub un magazin online care să concureze cu Amazonul.
 arte vizuale 

De Ioan Agapi am mai vorbit, dacă mai țineți minte. A fost (la timpul trecut, din păcate, că l-am pierdut între timp) fotograful ieșean pe care l-am descoperit toți odată cu documentarul Timebox de anul trecut, multipremiat, regizat de fiica lui, Nora Agapi. În documentar, fiica fotografă îi face un portret tatălui fotograf. Dincolo de relația lor, care mie mi-a plăcut cel mai mult, mai e și un film despre arhiva de fotografii din anii comuniști, cu o valoare documentară mare, care-i păstrată în condiții nepotrivite din cauza unui conflict între fotograf și primăria Iașiului.

Odată cu documentarul, Nora Agapi și echipa documentarului au pornit și o campanie de strângere de fonduri pentru a digitaliza arhiva Agapi. Vestea bună e că au reușit să scaneze, până acum, 1.000 din cele 10.000 de negative. Fotografiile făcute în perioada 1968-1978 sunt acum publicate pe noua platformă www.ioanagapi.ro. Când vor fi gata scanări viitoare (pentru care se mai caută fonduri), tot aici vor apărea. Cu ocazia lansării platformei, a fost deschisă și o expoziție la MNAC, dar n-am reușit să ajung în cele trei săptămâni. Dacă ați fost, scrieți-mi, sunt curioasă cum v-a plăcut.

Într-un video de making of în care tragem cu ochiul la munca de digitalizare a negativelor, îl ascultăm pe domnul Agapi cum vorbește glumind, așa cum îi era stilul, despre fotografiile sale. „Mici lucruri anonime” spune el despre ce sunt fotografiile lui fără el, cel care le-a făcut, cel care-a interacționat cu personajele și le-a suprins pe film, cel care mai cunoaște întreg contextul. M-a făcut să mă gândesc la memorie și la cum adevărata nemurire, un corespondent pentru rai sau cum îl numește fiecare, pare să fie aceea pe care-o trăim în memoria celor pe care i-am cunoscut și în care am mișcat ceva.
  • un fotoreportaj foarte frumos, semnat de Ciprian Hord, despre grădina de legume pe care o îngrijesc oamenii de la spitalul de psihiatrie din satul Căpâlnaș, pe terenurile unui fost conac.
  • un ghid multimedia pentru călătorii prin Bărăgan
  • adolescenții din Drobeta Turnu Severin și din Brăila au fotografiat pe film bucăți de viață din orașele lor. Așa a ieșit expoziția online Geografii subiective.
  • colecția Costică Acsinte, fotograful din Slobozia, are acum și o arhivă digitală.
  • Bienala de Artă din Veneția a fost amânată un an, se va ține abia în 2022
  • un site interactiv care invită la meditație (am aflat de el din newsletterul global Creative Mornings).
  • în Madrid, la muzeul Prado, au lansat o expoziție nouă dedicată artistelor discriminate în trecut și a ieșit cu ceartă -- unii acuză curatorii că sunt la fel de misogini ca cei din trecut. Expoziția Uninvited Guests e deschidă până pe 14 martie 2021. Poate om ajunge și noi, cine știe, să vedem cu ochii noștri.
  • cum arată viețile oamenilor care au grijă de insulele britanice mai izolate.
  • descoperită în newsletterul culinar al Cătălinei Penciu, o hartă interactivă cu mâncărurile lumii.
  • de la atelierul de ceramică Victoria finală am aflat de raku, un stil inspirat de cultura japoneză prin care ceramica e intenționat creată imperfectă (cu crăpături în glazură).
 articole 
  • în Dilema Veche, interviu cu Vlad Stroescu, psihiatru și pasionat de sociologie și antropologie, despre relațiile de familie.
  • un articol-profil al actorului Timothée Chalamet în GQ. Autorul, Daniel Riley, a mai scris despre Chalamet acum doi ani, când se lansa Call Me By Your Name. Mi-a plăcut și m-a surprins sinceritatea lui Chalamet despre căutările lui personale (cine e, ce vrea, de-astea omenești). 
  • din altă generație, dar tot profil de actor, The New York Times scrie despre Sigourney Weaver. Neapărat să vă uitați și la clipul în care zice două bancuri, veți râde.
  • Adevărul publică un interviu cu psihoterapeutul Gaspar Gyorgy despre relațiile de cuplu.
  • în The Guardian, interviu cu artistul grafic Art Spiegelman, cel care semnează romanul grafic Maus.
  • în The Atlantic, din 2019, profilul scriitorului Ocean Vuong.
  • scriitoarea Valeria Luiselli a scris despre expoziția Dorothea Lange: Words & Pictures și despre opera fotografei americane (când am scris în Supliment despre ea)
 arte performative 

Un cuplu de tineri în noaptea de Revelion. Ea așază pe masă farfuriile cu aperitive -- ouă umplute, brânezeturi și câteva felii de salam de Sibiu, salata de boeuf -- , el ar da cu aspiratorul dar mai degrabă alege muzica. Se mai ciondănesc, se mai privesc cu acel tip de blândețe care-i sinonimă cu iubirea domestică. Clara și Alexandru își așteaptă în vizită prietenii, care le vor deveni și fini. Dar noaptea asta nu-i așa de previzibilă cum pare. Multe planuri le vor fi date peste cap.

Cam astea ar fi coordonatele performance-ului 88/89 produs de Ferestroika, un muzeu al vieții în comunism care se vizitează într-un apartament de trei camere din Drumul Taberei (gândit pentru străini, dar și pentru generațiile care vor să vadă și să simtă cum se trăia atunci). Performance-ul a fost și jucat fizic în apartament, dar acum, în pandemie, își trăiește o nouă viață, online. Filmarea este în stil 360 de grade și asta ne face pe noi, ca spectatori, să ne simțim că suntem acolo, alături de personaje. Parcă simți scaunul plușat sub tine, mirosul de maioneză și gogoșari.

Clara e jucată de Nicoleta Lefter, iar Alexandru, de Șerban Pavlu. Sunt de-a dreptul minunați. Nu doar că-și hrănesc personajele cu multă umanitate și te lasă să intuiești, uneori chiar să simți, durerile lor bine ascunse, dar ne dau și un cuplu bine închegat. Performance-ul e creat de regizoarea Iulia Rugină și scenarista Oana Răsuceanu.

Când spectacolul s-a încheiat, am rămas o vreme cu gândul că vieți noastre s-au schimbat atât de mult din cauza sau datorită -- în funcție de starea de spirit -- tehnologiei prin care comunicăm totul despre noi, atât de mult, oricând. Și cum am trecut așa de brusc, în doar douăzeci de ani, de la nimic la totul. Iar asta, cu siguranță, va lăsa urme în relațiile dintre noi și în noi înșine.

Pentru vizionare, trebuie să scrieți un comment pe FB și o să primiți invitația.
 
  • To Be a Machine (Version 1.0), spectacolul produs de irlandezii de la Dead Centre de care povesteam data trecută, se va transmite online de Teatrul din Liège pe 25, 26, 27 și 28 noiembrie. Biletul costă 15 euro.
  • regizoarea Elena Morar a montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț spectacolul 98% decizia corectă după un text de Andreea Tănase, câștigătoarea unui concurs pentru tineri dramaturgi, organizat de teatrul din Piatra Neamț. Premisa spectacolului: o fată de 17 ani rămâne însărcinată; ce vrea ea să facă? A ieșit scandal, din păcate. Înainte să avem o părere despre un spectacol lansat în cadrul unui proiect menit să producă „spectacole de teatru educațional care să genereze dezbateri în rândul publicului tânăr” (via organizatori), mai bine îl vedem -- e la liber pe Vimeo.
  • de la Institutul Cultural German Goethe, o operă contemporană cu ocazia aniversării lui Beethoven-- Fidelio ești tu!.
  • și FNT (Festivalul Național de Teatru din București) e online anul ăsta. Între 22 și 29 noiembrie, spectacolele se văd gratuit pe site-ul FNT.ro, conform programului. Selecția include spectacole mai vechi, premiate în trecut în festival, și spectacole internaționale invitate.
  • și Teatrul Maghiar de Stat din Cluj are festival de teatru, Interferențe, în perioada următoare, între 19 și 29 noiembrie, cu spectacole de la teatre din toată lumea. E tot online și tot gratuit.
  • regizoarea Ioana Păun lansează Corporéal, un spectacol despre „dominare, manipulare și abuz”. Programările pentru vizionare online se fac printr-un Google form.
 podcasturi 

Vara asta, am învățat să citesc ora după locul în care cade lumina în casă. La 15:50, e pe pat; atunci, pisicile ies din diversele ascunzători și fac baie de soare. Pe la 16:30, soarele se mută pe palmierul din colțul camerei. Pe la 17, plantele de vizavi de geam își primesc și ele baia de lumină. Pe la 19:30, pot să mă așez pe fotoliu, de unde-mi clătesc ochii cu cerul de apus, care vine pe la 20.

Ca un om deja prea digitalizat, mi-am dat seama de circuitul soarelui în casă abia când am observat că făcusem niște poze în zile diferite exact la aceeași oră. Pisicile au contribuit la observația asta, că doar lor le făceam poze. M-a făcut să mă gândesc la bunicii mei și generațiile de dinainte care citeau ora în poziția soarelui pe cer, când mergeau la câmp. În momentul ăla, când am realizat că și eu pot să învăț același lucru dacă sunt suficient de atentă, parcă m-am simțit mai aproape de ei. Și, sigur, dacă nu aș fi stat acasă în timpul zilei, nu aș fi descoperit toate bucuriile astea. Mici dar bune.

Mi-am aminit de descoperirile astea personale când ascultam episodul Telling the Time din podcastul The Forum BBC. Aflăm istoria noțiunii de timp și a ceasurilor, de la clopotnițele bisericilor la ceasurile de buzunar și apoi la cele de mână -- în Primul Război Mondial au câștigat teren, că aveau nevoie să fie accesibile mereu ușor (soldații nu aveau timp să-l scoată din buzunar) și le-au făcut și mai rezistente la șocuri. Mai aflăm și că, în timpul lui Napoleon, ziua avea doar zece ore. Oamenii măsurau timpul în 10 ore a câte 100 de minute a câte 100 de secunde -- sistemul zecimal.
  • Canary, podcast de la Washington Post despre agresiune sexuală și abuz sexual. Prin investigația reporterei Amy Brittain, care dă aici și o lecție de jurnalism, aflăm poveștile a două femei din SUA care au suferit astfel de abuzuri, povești care, la un moment dat, au o legătură între ele cu totul neașteptată. Discuția atinge și probleme legate de recuperarea supraviețuitoarelor și cum își găsesc ele drumul după, dar merge și înspre cercetarea problemelor sistemice, profunde, ale societății care permite asemenea abuzuri.
  • The Moth cu o ediție din Dublin: povești de tot felul de la oameni normali, de la un comedian dat în judecată care tre să-și explice bancurile în fața unor avocați la un tip care primește, pe nedrept, o condamnare la moarte (și scapă).
  • de la Jomo(cast), un episod despre esențialism digital, adică cum să folosim internetul cu măsură, cu autorul Greg McKeown.
  • Krista Tippett de la On Being a avut-o invitată pe Sharon Salzberg, profesoară de meditație și practici budiste; au vorbit despre cum să ne îngrijim de mințile și de inimile noastre, mai ales în vremurile pe care le trăim.
  • revista Pop Up, în parteneriat u 99% Invisible, au lansat un episod mai altfel, în care ieșim la plimbare alături de diverși oameni, de la astronauți la oameni de radio. L-am ascultat din casă, dar îmi propun să-l mai ascult încă o dată în timp ce mă plimb pe străzi.
  • de la Timpul prezent, emisiunea de la Radio România Cultural, un interviu cu poeta Ruxandra Novac despre volumul Alwarda.
  • proiectul Intrigue al BBC, în care-a fost produs Tunnel 29, despre care-am zis că e cel mai bun podcast al anului trecut, revine cu Mayday, un podcast despre James Le Mesurier, munca lui pentru organizația White Helmets din Siria, cei care acordă primul ajutor victimelor bombardamentelor. Pentru mine, a fost o poveste despre efectele reale și foarte dăunătoare ale dezinformării. Revin data viitoare cu mai multe, poate îl și ascultați până atunci să comparăm impresiile.
 glumițe 

preferata e de la Navied Mahdavian:
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
Forward pe mail Forward pe mail
Share pe Facebook Share pe Facebook
 despre 


Am făcut o groază până la 33 de ani, dar de multe ori mi se pare că n-am făcut nimic. Milenială tradițională.

Sunt reporter la Libertatea. Sunt și copywriter, în același trust. 
În presă, scriu de zece ani.

Îmi place liniștea și mi se face repede dor de soare. Am două pisici negre. După yoga, pilates sau înot, sunt un om mai bun. Fac pad thai foarte bun și aș mânca icre (de casă) întruna. Sunt sensibilă la un buchețel de pătrunjel și reviste pe hârtie. Am o Smena și un Zenit cu care fac poze mai rar decât mi-ar plăcea. Îmi plac mai ales orașele cu apă. Dunărea e sora mea. Am un râs care-i face și pe alții să râdă.

Mă găsești aici:
pe mail
pe site
pe Libertatea
Copyright © 2020 Mirela Petre, Toate drepturile rezervate.
 






This email was sent to <<Adresa de e-mail>>
why did I get this?    unsubscribe from this list    update subscription preferences
Suplimentu' Creativ · Traian · Bucharest 024045 · Romania

Email Marketing Powered by Mailchimp