|
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
|
|
|
Sau poate vrei să-mi faci cinste cu o cafea (sau o apă plată în Roma sau un sfert dintr-o carte sau un ghiveci nou pentru o floare):
|
|
de fredonat
Un poet care face analiză pe textul unui cântec pop super-mainstream. Pentru mine, asta înseamnă umor. The Paris Review e de vină cu un articol recent în care poetul Anthony Madrid caută explicații și întoarce sensuri pe toate părțile pentru a înțelege cât mai bine ce-a vrut să zică autorul sau de ce a ales autorul să zică ce a zis. Cântecele de la care a pornit toată distracția sunt două venite de la suedezi: All That She Wants de la Ace of Base și Take a Chance on Me de la Abba. În primul, poetul analizează sensul cuvântului „baby” din versul „all that she wants is another baby”, care nu e ăla de copil, doh, dar pe care un vorbitor nativ al limbii engleze nu l-ar fi folosit așa, că ar fi folosit „lover” sau altceva, dar pentru un suedez care a învățat engleza din alte cântece, nu e nicio problemă. La cântecul cu Abba, Anthony Madrid se miră de simțul pe care l-au avut în compoziție la capitolul metrică și rime.
Tot cu suedezi și muzică e și următorul articol, doar că-i vorba despre un fenomen mai recent, la care cred că mulți reacționăm emoțional, că l-am trăit direct: ...Baby One More Time al lui Britney Spears. Cântecul a făcut douăzeci de ani luna trecută și The Guardian i-a dedicat un articol cu o mică istorie despre cum era să nu se mai facă și cum s-a schimbat pe parcurs. E opera lui Max Martin, producător suedez foarte faimos care a făcut probabil cea mai mare și mai importantă parte din muzica pop contemporană. Hit me baby one more time îi venise în somn. Prima oară a mers cu el la TLC, dar ele au refuzat din cauza expresiei „hit me” care făcea trimitere mai degrabă la violență domestică. Max Martin a mers cu melodia la Robyn (apropo de ea, ăsta e în continuare unul dintre live-urile mele preferate), dar nici ea nu l-a vrut. Apoi a ajuns la Britney. Vă las să descoperiți singuri ce i-au mai făcut cântecului, cum au făcut videoclipul, până a ajuns la fenomenul ĂLA.
A, și încă o completare la capitolul muzică și influențe: e un sunet dintr-o simfonie compusă de Stravinsky care a ajuns în muzica anilor '80-'90 și chiar și-n aia de azi, cum e Finesse-ul lui Bruno Mars (despre care-am mai scris în Suplimentu' 2, dacă mai țineți minte). Povestea sunetului respectiv, într-un shortdoc de 10 minute de la Vox.
După asta, sper să vă dați play la melodia voastră preferată, oricât de ușoară, și să dansați în chiloți fără să vă pese de nimic.
|
|
|
|
Foto via theparisreview.org
|
|
de simțit
Ai sări în apă de pe o trambulină la zece metri înălțime? Ce faci cu frica? Treci peste ea sau găsești o altă formă prin care să te împaci cu ea, să o mai diluezi ca să nu te mai paralizeze? Sau accepți că e prea puternică și mai bine cobori și renunți la săritură? Ți se pare că e un eșec dacă alegi să cobori? Cum îl raționalizezi ca să continui să trăiești OK tu cu tine? Sau o să te gândești la renunțarea asta toată viața de-acum încolo? Astea-s doar câteva dintre gândurile pe care le-am putea avea și noi dacă am sta acolo sus contemplând alegerea de a sări sau de a nu sări în bazin de la acei zece metri înălțime. Doi suedezi, Maximilien Van Aertryck și Axel Danielson, au făcut un mini-documentar de 16 minute despre fricile oamenilor în ipostaza asta aproape banală. Se cheamă Ten Meter Tower și e și pe New York Times, și pe site-ul unuia dintre ei.
Putem să facem și un joculeț în care fiecare-și alege corespondentul din documentar. Eu, de exemplu, sunt doamna cu costumul de baie bleumarin cu mâneci lungi. Voi care cum sunteți? Dați-mi cu reply-ul.
|
|
|
|
Shortdocul regizat de Maximilien Van Aertryck și Axel Danielson via nytimes.com
|
|
de citit
Mai țineți minte că acum câteva ediții vă ziceam că am revăzut Minority Report-ul lui Steven Spielberg? Mi-a stat gândul la el multă vreme după ce l-am revăzut, apoi m-am întrebat de ce nu am citit niciodată cartea. Chiar, din experiența mea de până acum, niciun film nu a fost mai bun decât cartea. Dacă știți un exemplu, să-mi ziceți, vă rog, că vreau să aprofundez. Și de data asta, în cazul Minority Report, Total Recall și Blade Runner, cartea e mai mișto, dar asta nu anulează filmul, ci, din contră, mi se pare că e un dialog continuu, parcă se reflectă unul în celălalt. Toate cele trei filme sunt făcute după ceva ce a scris Philip K. Dick: Minority Report după povestirea cu același nume, Total Recall, după povestirea We Can Remember It for You Wholesale și Blade Runner (ambele, și cel din '82 și cel din 2017) după romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? Philip K. Dick a fost un american care a trăit puțin (54 de ani) și tumultuos. A fost dependent de droguri, sărac, și-a reordonat gândirea și viața după niște epifanii religioase. În timpul vieții lui, nu a fost popular, practic el nu prea a știut ce e aia aprecierea. A murit cu câteva luni înainte să iasă filmul Blade Runner, primul dintr-o serie după ceva ce a scris el. Dacă vă interesează mai multe despre viața lui, vedeți biografia asta, pe care mi-a recomandat-o Iulia Văcăroiu.
Așa, înapoi la cărți. Ce-mi place, cred, cel mai mult e că oamenii lui din viitor au probleme și dileme pe care le înțelegem perfect, că le avem și noi. Sigur, ei au roboți, mașini zburătoare, aparate prin care își reglează stările emoționale etc., dar și-au păstrat sensibilitatea și emoția care ne fac oameni. Philip K. Dick folosește des ideea de empatie ca element care separă roboții de oameni. Și oamenii din viitor sunt deprimați și asta mi se pare foarte reconfortant. Dincolo de asta, e plin de umor și de ironii fine. Pe unele le simți că sunt intenționate, că (și) în ele stă inteligența scriitorului, cu care te hlizești complice, dar pe unele le bănuiesc de amuzament accidental, cum e cazul mașinilor de scris pe care oamenii din viitor încă le folosesc, de parcă scriitorul nu și-a putut imagina (sau poate n-a vrut) că o să avem variante mai evoluate de mașinării folosite pentru scris. În fine, nici nu contează așa de tare că, de fapt, asta e și ideea la lumile lui Philip K. Dick: nu ne interesează atât de tare evoluția tehnologică, ci omul -- cum se adaptează el la o lume a viitorului, ce formă iau dilemele lui existențiale și cum le împacă într-o altă lume, ce face cu ce simte? Electric Sheep e preferatul meu până acum, iar dintre povestiri, Second Variety m-a rupt tare -- e cu un fel de câinii-roboți făcuți de Boston Dynamics cu ceva din serialul Black Mirror, dar cu și mai multă neîncredere și frică. Dacă vreți, au multe cărți scrise de Philip K. Dick la Antic ExLibris, mergeți cu încredere la unul dintre magazinele lor.
Și apropo de neîncrederea în ceilalți sau în lume când totul este sau poate fi fals sau confecționat, poate vreți să vedeți luna falsă creată de artistul Luke Jerram. E e o lună enormă, construită din imagini făcute de NASA, care se instalează în tot felul de locuri publice. Deocamdată e în turneu prin Marea Britanie, poate vă nimeriți pe acolo. De fapt, sunt, că sunt mai multe exemplare care merg în turneu simultan. Lui Philip K. Dick cred că i-ar plăcea.
|
|
de mers
La Muzeul Național de Artă e o expoziție foarte mișto cu bijuterii: Metamorfoze. Camee, geme și bijuterii din colecția MNAR. E deschisă până pe 28 octombrie, de miercuri până duminică, de la 10:00 la 18:00. Biletul e 10 lei, dar, dacă mergeți azi, e gratis (prima miercuri a fiecărei luni). Prezentarea, pe site.
Expoziția nu e neapărat despre bijuterii în sensul ăla de podoabe care decorează și au doar rolul de a arăta frumos. E mai mult despre bijuteriile cu care oamenii din trecut aveau relații foarte strânse. În primul rând, multe erau mai mult utilitare decât decorative: inele și pandantive care deveneau sigilii prin care se parafau documente. Apoi, ele aveau rolul de a condensa personalitatea purtătorului, valorile în care credea și după care își ordona viața, preferințele sale. Prin simbolul pe care-l alegea pentru decorarea inelului sau pandantivului, dar și prin materialul ales, oamenii respectivi se asigurau că cineva care-i întâlnește pentru prima oară va înțelege imediat cine sunt și în ce cred. Unii, de exemplu, aveau inel cu Venus (inelul din stânga) și alții cu Marcus Aurelius (dreapta). Unii aveau geme (stânga), adică sculptură în adâncime, alții aveau camee (dreapta), adică sculptură în relief.
Ce-am mai aflat de la expoziție e că în Sala Oglinzilor, sala principală a expoziției, era piscina regelui Carol al II-lea. Dacă vreți mai multe despre asta, vedeți reportajul ăsta de la Radio România Cultural cu doamna Carmen Tănăsoiu, curatoarea expoziției.
|
|
de minunat
Corita Kent și Andy Warhol au fost contemporani. Unii zic că ea e versiunea lui feminină, în timp ce alții zic că a trăit în umbra lui pe nedrept, că a fost femeie și călugăriță, pe deasupra. Mai sunt și alții care doar se bucură de faptul că a fost redescoperită și că îi apreciem arta.
Corita Kent făcea serigrafie. Specialitatea ei erau cuvintele sau citatele puse în corpul compoziției cu culori puternice. Lua multe cuvinte din reclamele pe care le vedea în jurul ei. Practic, făcea un fel de meta-copywriting: lua copy-ul făcut de alții și-l transforma, dându-i alt sens, într-un copy-comentariu. Mergea pe empatie și bunătate, plus alte valori care veneau din convingerile ei religioase, doar că nu era nimic deranjant la asta. Nu era vorba despre activism religios prin care să convertească pe cineva, ci o expresie artistică a unor gânduri-comentariu la lumea din jur. Așa cum face orice artist. Pe site-ul centrului artistic dedicat operei ei găsiți mai multe opere semnate de ea, dar și un video cu ea la lucru. Până pe 14 octombrie, la Ditchling Museum of Art + Craft e și o expoziție dedicată operei sale. Iar pe The Guardian puteți citi acest mini profil.
Am aflat de Corita de la Austin Kleon, un tip care face artă-poezie din ziare pe care mâzgălește cu markerul, și care-a ținut o prezentare foarte mișto numită Creative is not a noun, de care-am aflat de la newsletterul global Creative Mornings. Niciun om nu e o insulă, da. ^_^
|
|
de ascultat
Podcastul preferat din ultima vreme e ăsta de la 99% Invisible despre Chinatown și despre prăjiturile cu răvaș. Prima parte e cu povestea cartierelor Chinatown, în special estetica lor. Primul cartier de acest gen a fost în San Francisco și a pornit de la identitatea de imigranți și discriminarea cu care se confruntau. În 1906, după un cutremur puternic care-a dărâmat mai toate clădirile din oraș, inclusiv magazinele din Chinatown, omul de afaceri Look Tin Eli (de origine chinez, primul care a terminat liceul în orașul Mendocino din California) a angajat doi americani, pe arhitectul T. Paterson Ross și pe inginerul A.W. Burgrenr, să-i reconstruiască magazinul. Cei doi nu fuseseră niciodată în China și, la documentarea pentru arhitectura magazinului pe care îl aveau de construit, au folosit imagini foarte vechi cu o Chină care nu prea mai exista, era cea antică, nu cea deja modernă. Au mai folosit mult și ce și-au imaginat ei despre China, nu cum era în realitate. Așa au apărut acoperișul de pagodă, dragonii și celelalte elemente care azi înseamnă chinezesc, dar, de fapt, sunt doar niște interpretări. De la magazinul ăsta al lui, care atrăgea cei mai mulți clienți și cel mai mare profit, s-au inspirat și vecinii lui așa că mai toate clădirile din cartierul Chinatown au preluat estetica asta, care s-a perpetuat apoi în toate cartierele Chinatown din lume. E ca McDonald's-ul: o franciză globală, doar că fără o corporație care să fie proprietar.
A doua parte a podcastului e despre cum au apărut prăjiturile cu răvaș, cum sunt produsul a trei culturi și percepțiile fiecăreia despre cealaltă -- japoneză, chinezească și americană -- și care-i industria americană din spatele lor.
|
|
|
|
Fotografie via 99percentinvisible.org
|
|
bonusuri
➡️ Între 18 și 23 septembrie, Asociația Ecopolis și Asociația Letea organizează în Delta Dunării o școală de vară prin care se renovează o clădire folosind meșteșuguri și tehnici tradiționale pe care le vor da mai departe localnicii. E mai ales pentru studenții la arhitectură, dar poate merge oricine, am întrebat. Detalii.
➡️ Nepenthe era băutura sau medicamentul care te făcea să uiți de tristețe sau de griji.
➡️ În Parcul Văcărești, se fac sesiuni organizate de privit păsări.
➡️ Un video în care niște specialiști în publicitate analizează reclamele Coca Cola și Pepsi de-a lungul timpului.
➡️ Cum arată un depozit de roți de parmigiano reggiano.
➡️ La Tiny Desk al lui NPR, au fost (separat) doi iubiți: Erykah Badu și Yo-Yo Ma.
➡️ În Paris, apicultorii își țin stupii pe acoperișul Notre Dame-ului sau altor clădiri faimoase.
➡️ Supraîncărcarea cu informație e o problemă cu care s-a mai confruntat omenirea, când a apărut tiparul, de exemplu. Atunci au găsit o soluție, noi mai avem de căutat. Pe de altă parte, nici să știi prea puține nu e bine: cum ne afectează hipocogniția.
➡️ O casă mișto din Puglia unde puteți sta în vacanță. Cred că la Mădălina Andronic am văzut prima poză cu locul.
➡️ Scena9 a făcut o galerie cu călători români din trecut și impresiile lor despre lume.
➡️ Episodul de la podcastul Modern Love despre secretul căsătoriei, narat de actrița Sandra Oh.
➡️ Un vietnamez și-a făcut un palat inspirat de Apocalipsă.
➡️ Dosarul Dilema Veche despre poluare e foarte bun.
➡️ Un editorial foto cu un scaun în natură.
➡️ Nelson Mandela desena.
➡️ Gluma mea preferată din ultima vreme.
|
|
de dat mai departe
Trimite-i unui prieten (sau mai multor prieteni, nu mă supăr) mailul ăsta:
|
|
|
Sau poate vrei să-mi faci cinste cu o cafea (sau o apă plată în Roma):
|
|
|
administrative
Dacă ai primit mailul de la un prieten (trăiască prietenul tău ^_^), poate vrei și tu să te abonezi la Suplimentu' Creativ. Până la următoarea tură, citește și edițiile trecute.
Dacă nu mai vrei să primești mailurile mele, hai pe pagina de dezabonare.
|
|
|
|
|
