|
Fii de gașcă, zi-le și altora de Suplimentu' Creativ:
|
|
|
N-am sponsori, afilieri sau reclame. La voi, cei care citiți, mă gândesc când scriu. Susține-mă:
|
|
|
(IBAN sau Revolut, la cerere)
|
|
de văzut
Bianca Bardaș modelează lutul. Adelina Gavrilă pictează. Alexandra Baciu țese. Trei artiste și trei relații pe care le au, fiecare îl felul ei, cu arta lor. În unele puncte se întâlnesc, uneori se completează, prin altele o ia fiecare pe calea ei. În documentarul Minerva, ne primesc în studioul în care lucrează și ne vorbesc deschis în egală măsură despre bucurii și frici, despre percepțiile celorlalți și critica proprie, despre așteptări și împliniri și, mai ales, despre muncă.
Documentarul e făcut de Horia Cucută, om de publicitate și de video, producător și regizor, brăilean, și unul dintre cei mai muncitori oameni talentați pe care-i cunosc. I-a luat un an să facă Minerva. În muncă, efectiv, au fost câteva luni, la care s-au adăugat pauzele, că e genul de om care lucrează la mai multe proiecte deodată. Ideea documentarului i-a venit anul trecut cam pe vremea asta, când se întorcea de la Festivalul Filmul de Piatra, de la Piatra Neamț, unde participase cu o animație scurtmetraj și unde văzuse o grămadă de documentare mișto, care i-au stârnit cheful de muncă și curiozitatea pentru formatul de documentar. S-a gândit că ce-ar fi să facă un documentar despre femei în artă. Pentru primul lui experiment în genul ăsta, a ales să lucreze cu prieteni și cunoscuți, cum se face. Pe Alexandra Baciu o cunoscuse deja, când îl angajase să-i facă un video de promovare. Le-a convins apoi și pe Adelina Gavrilă și Bianca Bardaș. În decembrie 2018, le-a filmat pe artiste în studiouri și le-a intervievat în ianuarie 2019. Proiectul a stat la dospit până luna trecută, când l-a finalizat. I-a spus Minerva că i s-a părut interesantă paralela, care funcționează și ca un tribut, între deitatea feminină protectoarea a artelor si personajele sale feminine. Spune că nu și-a propus un scop grandios cu proiectul, ci că s-a bucurat de el ca un experiment. Singurul lui regret e că „a bușit din punct de vedere tehnic audio-ul interviurilor”, pentru care își cere scuze. Așa e el, vrea să facă mereu și mai bine.
Ce-mi place mie cel mai mult, dincolo de poveștile artistelor, e crescendo-ul din care-i construit documentarul executat foarte subtil mai ales prin felul în care e filmat și montat, la care contribuie și muzica originală, creată de Alexandru Vicol special pentru documentar.
După ce-l vedeți, poate-mi spuneți ce și cum v-a plăcut.
|
|
|
|
Minerva, de Horia Cucută
|
|
de citit
Domenico Starnone e un foarte apreciat scriitor italian contemporan. Scrie mult: proză, scenarii de filme și în presa italiană. A fost premiat în 2001 cu Premiul Strega, cel mai important premiu literar de la ei, pentru romanul Via Gemito. Există și bârfe în jurul persoanei sale: inițial, se credea că el este scriitorul din spatele pseudonimului Elena Ferrante, după care s-a ajuns la zvonul că e soțul femeii care scrie sub pseudonimul Elena Ferrante.
Cu Noduri, am avut două încercări. Prima oară nu ne-am potrivit, nu era momentul. Când am revenit la ea după câteva luni, am iubit-o la nebunie. Cum am pățit și cu Educated, dacă mai țineți minte ce vorbeam. Chiar, ce experiențe de-astea cu renunțări-reluări de cărți aveți? Dați-mi un reply.
În primul rând, e scris într-un mod neașteptat: mai multe voci care iau microfonul, cum ar veni, pe rând, ca să spună povestea din punctul lor de vedere, dialog, doar imaginat, căci personajele nu ajung să-și și spună tot ce gândesc unul despre celălalt, răsturnări de situație. Totul pentru a privi o situație din mai multe unghiuri în încercarea de a o înțelege mai bine: cum ni se schimbă relațiile în timp și cum reușesc să țină pasul, sau nu, cu direcțiile în care creștem noi. Concret, aici e vorba despre un bărbat care-și părăsește soția și copiii, atras de viața mai ușoară alături de o femeie mai tânără, dar care revine la familie și încearcă să reconstruiască castelul de nisip pe care l-a dărâmat când a plecat ca un val violent. Unul dintre lucrurile cu care rămânem e acceptarea că fiecare are o viață interioară care ne motivează multe dintre lucrurile pe care le facem și pe care ceilalți nu le înțeleg, în lipsa deschiderii noastre de a arăta sau a celorlalți de a înțelege.
Cartea, publicată de Editura Litera, costă 40 de lei.
|
|
de mers
Atâta zăpușeală că mi s-au lipit nările cu o respirație cleioasă de care nu-mi era dor. Același foc, pe care simt că-l scot pe nări când expir, îl simt cum îmi iese și prin piele. Printre ultimele zile din mai, 29, mai exact, și prima caniculă adevărată a verii. Stau pe treptele care duc la intrarea MNAC, mă uit la Gorzo, artistul cunoscut mai ales pentru lucrările controversate, uneori de la imagini cu elemente sexuale, alteori de la teme socio-politice incomode, și mă întreb cum naiba poate. Sigur, artă, dar cum poate să care pe brațe și pe umeri drugii ăștia mari de lemn pe canicula asta când eu abia reușesc să respir.
Gorzo l-a ridicat pe Gheorghe în fața MNAC-ului, între Casa Domnului (catedrala în construcție) și Casa Poporului. Noua lui instalație e tot o casă, dar una transformată. Mai întâi, a fost casa bunicilor săi în Ieud, din Maramureș, satul său natal. Apoi, a devenit un fel de explorare a istoriei familiei, în video-performance-ul Resillience, când s-a apucat să-i dea jos straturile de var și lipitură (un fel de tencuială din pământ, dacă ați copilăritla țară, știți la ce mă refer). Gheorghe e a treia viață a casei din familia lui Gorzo. A deconstruit-o bârnă cu bârnă, le-a adus la București și le-a reordonat după o rațiune proprie. În ziua când mă întrebam cum poate să facă asta, Gorzo tocmai îl construia pe Gheorghe. Și construitul ăsta a fost un statement: nu s-a folosit de utilaje sau asistenți, a dus doar cât a putut să ducă prin propriile forțe, negociind cu limitele corpului, pentru că oricine poate să lucreze cu asistenți, cum mi-a zis glumind, când s-a oprit, totuși, să-și mai tragă sufletul. Gheorghe arată ca o piramidă. Un fel de piramida noastră tradițională. Sau ca muntele pe care un Sisif ar tot face drumuri. Sau ca un arbore genealogic -- generație peste generație peste generație. Sau ca ce vreți voi, dacă intrați în dialog cu el.
Gheorghe va rămâne în fața MNAC până pe 29 septembrie. Nu există taxă de vizitare, că e în aer liber.
Pe deasupra lui Gorzo, care căra în spate bârnă cu bârna ca să le așeze în ceea ce urma să devină noua lui instalație, un porumbel trecea și el în propriul du-te-vino cu crengi pe care le căra din boscheți până pe acoperișul de deasupra intrării MNAC, să-și construiască cuibul. În video-ul din stânga îl zăriți planând, dacă sunteți atenți. Era în contratimp cu Gorzo, dar uneori se mai și sincronizau. Oricum, la fel de hotărât. Parcă se luau la întrecere. Oricum, tot pe-a lui Gorzo o vedeai de la o poștă, c-așa face el -- poate să-ți placă sau nu, dar n-ai cum să nu-l vezi.
|
|
de mers
Pe final de stagiune, am prins Despre tandrețe la Teatrul Dramaturgilor Români. E un teatru relativ nou, de la finalul lui 2016, pe care l-am ignorat, că spectacolele nu mă atrăgeau (îmi inspirau teatru de revistă), dar, între timp, a adus regizorii ăia mari (Felix Alexa, Victor Ioan Frunză, Alexander Hausvater), actorii ăia buni (Șerban Pavlu, Ada Galeș, Adrian Nicolae, Antoneta Cojocaru) și a mai fost și nominalizat la Uniter (cu un rol din Fata Morgana), iar acum, cu Despre tandrețe, intră în programul oficial al Festivalului Național de Teatru, care are loc la toamnă (programul urmează să fie anunțat, vă mai spun eu). Dacă inițial TDR, instituție culturală a Primăriei Municipiului București, cum e și Arcub, a fost contestat de oameni din lumea teatrului, acum pare să fi fost acceptat. Sau cine știe.
Despre tandrețe are la bază un text nou scris de Matei Vișniec la invitația regizorului Felix Alexa, cel care l-a adaptat și montat apoi pentru scena teatrului de pe Calea Griviței. E un colaj de dialoguri care pun în prim-plan fragilitatea legăturilor dintre oameni. Cum, mai ales în vremurile recente, nu prea mai știm să ne vorbim, cu atât mai puțin să ne apropiem și să ne legăm de alții. Cum punctul de pornire într-o interacțiune umană a ajuns să fie mai degrabă neîncrederea și scepticismul vizavi de intențiile declarat bune ale celuilalt. Spectacolul are un aer liric, lucru pe care nu toată lumea îl tolerează, dar la care autorii au adăugat suficient umor și ironie cât să prindă gust. Și, cu mici excepții, prinde. Regizorul a organizat actorii în cupluri și apoi i-a adus pe scenă să-și exerseze pașii de vals în cuplu, unul metaforic, desigur, pentru relațiile noastre de toate zilele, în care pornim de la a fi stângaci și, cu exercițiu și puțin noroc, ajungem să avem atât de multă încredere unul în celălalt că putem dansa și cu ochii închiși.
Cel mai mult mi-au plăcut Șerban Pavlu și Ada Galeș, care aduc pe scenă trei cupluri diferite, deși, cu puțină imaginație, al treilea, cel în care îi prindem într-o dispută la țigara de după, pe care o au, de multe ori, cuplurile cu ceva vechime, ar putea fi lejer un episod viitor din viața primului cuplu pe care-l interpretează, o femeie și un bărbat care se studiază de doi ani de la distanță, nici unul dintre ei neavând curajul de a iniția o discuție și trăind sub umbra unei posibile iubiri care ar putea fi. Mai apar și Ștefan Iancu (îl știți poate din filmul Un pas în urma serafimilor) și Sandra Ducuță (care a mai jucat în spectacolul Class, montat tot de Felix Alexa, dar la TNB).
|
|
de ascultat
Ricky Gervais e, probabil, singurul mare comedian pe care lumea încă îl iubește. Nu e comod, dar are o eleganță prin care-i împacă și pe cei care nu sunt de acord cu el, sau măcar îi face să-l asculte.
În episodul din podcastul Making Sense, Ricky Gervais vorbește cu Sam Harris (scriitor american) despre cum își face meseria în lumea de acum, al cărei numitor comun pare a fi lipsa de răbdare pentru a înțelege -- micile noastre scandaluri zilnice de social media (la ei, pe Twitter, la noi, pe Facebook) sunt doar un exemplu -- , despre percepții, despre libertate și cum te prezinți în lume.
E un interviu onest în care înțelegi și mai bine un om împăcat cu sine însuși, coerent, un om matur, perfect conștient că ocupația lui nu e egală cu identitatea lui. Apropo de ocupație, mi-a plăcut mult partea în care compară treaba de stand-up comedian cu cea de bufonul de la curte, de pe vremuri, care intră-n noroi cu poporul ca să facă mișto de rege, dar cu blândețe, ca să-i distreze pe oameni, dar să-și păstreze și capul pe umeri.
|
|
de gândit
Încă mă mai gândesc la multe dintre lucrurile văzute la Bienala de Artă din Veneția. Și o să vă tot povestesc despre ele. Azi, două instalații care folosesc tehnologie mecanizată, într-un fel neașteptat, pentru a vorbi despre probleme profund umane.
Prima oară când am văzut instalația Can't help myself, a artiștilor chinezi Sun Yuan & Peng Yu, am rămas fără aer. Mai întâi o simți în stomac, abia dup-aia te gândești la ea. Tocmai de-aia, pozele și filmulețele de pe net nu-i fac dreptate, că nu transmit și senzația. M-am tot gândit dacă m-a impresionat așa de tare din cauza combinației sânge-tehnologie, un fel de punere în aplicare a ideii că viitorul va fi un hibrid între uman și tehnologie. Sau poate m-a dus cu gândul la cruzimea noastră, a oamenilor, care punem în cuști ființe pe care reușim să le supunem și le studiem de curiozitate sau pentru distracție. Sau poate m-a făcut să mă gândesc la moarte, frica noastră supremă. Sau poate din cauza mărimii mașinăriei, de care ți se cam face frică, mai ales în lumina discuțiilor, filmelor și cărților cu tehnologie care se trezește la viață și ne arată ea. Dincolo de ce vedem, instalația mai are și o parte nevăzută, un cod prin care mașinăria a fost programată să strângă lichidul vâscos când senzorii îi spun că a ajuns la o limită de care nu are voie să treacă; același cod îi permite să facă, din când în când, niște mișcări de oameni (dat din fund, scărpinat), pe care le alege aleatoriu dintr-o listă dată de artiști. Peste toate, mi se pare că instalația e și-un fel de Sisif care trăiește în fiecare dintre noi, niciodată mulțumiți, cu mințile pierdute după mai mult, mai bine. Și poate asta m-a speriat cel mai tare. Că zici că mă uitam la mine pe dinăuntru.
A doua instalație, L'ange du foyer, e a lui Cyprien Gaillard, un francez mutat în Berlin. Animația asta video, care, filmată, arată ca un gif, e proiectată printr-un ventilator. Deci imaginați-vă și sunetul ăla de ventilator, care-i dă un fel de viață personajului, ca și cum mișcarea aia de transformare continuă e o muncă grea, nu vine așa, pe negândite, ca un clipit. Instalația e făcută după un tablou, care poartă același nume, pictat de Max Ernst în 1937. Practic, Gaillard a animat tabloul lui Ernst, dându-i o nouă viață într-un context în care e iar relevant. Asta pentru că „îngerul” lui Ernste unul care distruge totul în calea sa și reprezintă manifestul artistului împotriva totalitarismului acelor ani, despre care credea că o să distrugă Europa, ceea ce s-a și întâmplat, doi ani mai târziu. Animându-l, Gaillard readuce în discuție pericolul distructiv al totalitarismului, având în vedere situația politică globală. Dincolo de asta, îmi mai place și tema reciclării ideilor. Practic, nimic nu e nou și complet original, că n-ai cum. Ideile se nasc una din alta, ne inspirăm unii pe alții, pentru că suntem într-un fel de legătură. Colaborăm fără să fim neapărat conștienți de asta.
Ambele lucrări sunt sunt incluse în expoziția centrală a Bienalei, la Pavilionul Central din incinta Giardinilor. Se vizitează până pe 24 noiembrie.
|
|
bonusuri
➡️ Am făcut, în Libertatea, o listă vizuală cu 11 cărți care merg citite în vacanță: recomandări de cărți, plus niște colaje inspirate de ele.
➡️ La Festivalul Anonimul (5-11 august, Sfântu Gheorghe) se vor proiecta noile La Gomera și Monștri., despre care vă povesteam data trecută.
➡️ Pe 27, de la 14:00, la Elvire Popesco, se proiectează filmul Guvernul copiilor. Am văzut câteva fragmente la DOR Live și mi-a plăcut. Bilete.
➡️ De azi până pe 28 unteatru se sărbătorește cu Zilele unteatru: premiere, surprize, spectacole consacrate și concerte. Bilete.
➡️ Mi-am găsit un album preferat nou de strings: muzica lui Max Bruch.
➡️ Johnny Harris de la Vox s-a întrecut pe sine în sezonul nou al emisiunii Borders. Tema e India și o cercetează din mai multe unghiuri: despărțirea de imperiul britanic, cum își organizează alegerile, cum fură peștii din apele Sri Lankăi, cum și de ce își pictează camioanele.
➡️ Cum și de ce am ajuns să vrem să punem toată lumea pe mute, de la The Guardian.
➡️ Un episod din podcastul 99% Invisible despre nisip, cum rămânem fără el și despre societatea noastră care consumă totul în cantități industriale, vorba aia.
➡️ Ileana Sebe a desenat cum se simte muzica clasică.
➡️ Copaci spectaculoși, din toată lumea, într-o galerie de la National Geographic.
➡️ Cum am ajuns să cheltuim în neștire și să nu ni se pară că avem o problemă pentru că folosim cardurile, de la Fast Company.
➡️ Ottolenghi și rețetele pe care le moștenim din familie.
➡️ TED Talk-ul lui Hannah Gadsby, comediana australiană care ne-a rupt cu special-ul Nanette: foarte bine scris, emoționant, deștept și amuzant.
➡️ Niște fragmente din cartea Ultimii martori a Svetlana Aleksievici, de la The Paris Review.
➡️ O poezie cu dureri contemporane, de la Cornelia Gaie.
➡️ Cum comunicăm prin pălării, de la revista 1843.
➡️ Regulile noi de mers la muzeu, în niște comics-uri de la The New Yorker.
➡️ În TIME, despre o carte nouă, Because Internet, despre cum s-a schimbat limba pe care-o vorbim pentru că internet. Mi-a amintit de o observație cu care-am rămas citind cap-coadă numărul cel mai recent al DOR: toată lumea vorbește romgleză. Putem avea păreri sau preferințe, dar faptul în sine nu se schimbă. Limba nu mai e aia pe care am învățat-o școală și e normal să fie așa.
➡️ Cum se duc găinile la culcare în Uruguay.
➡️ Un reminder că nu cumpărăm ebook-uri, ci le închiriem și, deci, nu suntem proprietarii lor, de la Wired.
➡️ De la The New York Times, despre concertele de jazz date la televizor.
➡️ Creta preferată a matematicienilor contemporani, stocurile și bișnița pe care-o fac.
➡️ Glumița preferată.
|
|
de dat mai departe
Trimite-i unui prieten (sau mai multor prieteni, nu mă supăr) mailul ăsta:
|
|
|
Poate vrei să-mi faci cinste cu o apă plată în Roma sau un sfert dintr-o carte:
|
|
|
administrative
Dacă ai primit mailul de la un prieten (trăiască prietenul tău ^_^), poate vrei și tu să te abonezi la Suplimentu' Creativ. Până la următoarea tură, citește și edițiile trecute.
Dacă nu mai vrei să primești mailurile mele, hai pe pagina de dezabonare.
|
|
|
|
|
