Copy
Nr. 11 din 25 aprilie 2018
Suplimentu' Creativ
de Mirela Petre
„Dacă nu trăiești mult, te țin toată viața”, zice doamna care proba niște papuci de gumă în piață la Obor. Poate voia să spună că totul ține de perspectivă și de cum îți antrenezi tu creierul să privească lucrurile. Sau poate doar făcea o glumă, să se mai destindă lumea și să ne amintim că nu e cazul să ne luăm așa de tare-n serios. Sau poate că înseamnă amândouă, într-un echilibru rar, de care ne-am dezobișnuit acum când toți credem că suntem importanți și avem ceva esențial de spus în fiecare minut.

Altfel, mi-e greu să înțeleg de ce unii oameni își astupă ferestrele caselor. Adică înțeleg, dar nu reușesc să mă împac cu ideea că normalul lor e atât de diferit de normalul meu. În încercarea asta de a-l înțelege mai bine pe celălalt, de multe ori când merg cu troleul, tramvaiul sau cu autobuzul, țin căștile în urechi fără să ascult nimic la ele. În schimb, prind tot felul de conversații pe care le au oamenii la telefon și mai aflu ce îi preocupă și ce fel de interese au alții care nu sunt eu sau apropiații mei care-mi seamănă mai mult sau mai puțin. Mi se pare un exercițiu revigorant, ca un duș mai degrabă recișor decât călduț.

Pe de altă parte, dacă-l gândesc prea mult, exercițiul ăsta mă face să mă simt de parcă mi-aș acorda un loc pe vreo două trepte mai sus față de „ceilalți”. Și-atunci cad într-un borcan cu vină, că cine mă cred eu. Așa că mă străduiesc să n-o mai gândesc atâta și să păstrez doar curiozitatea.

Ce voiam să vă întreb e -- voi cum faceți să mai ieșiți din bulă, să mai aflați cum trăiesc oamenii care nu-s prietenii voștri și la ce se gândesc ei? Sau preferați să nu ieșiți?
de gustat

Mâncarea face parte din bagajul genetico-cultural pe care-l cărăm din generație în generație și din regiune în regiune. Felul specific în care gătim o ciorbă, de exemplu, vorbește despre locul de unde venim și influențele care au reordonat ceea ce știam deja. Despre asta-i vorba, în mare, și în articolul ăsta mai vechi din New Yorker. Olia Hercules, chef și autor de cărți culinare, își amintește de borșul ucrainian făcut de babușka ei și-i zice povestea, după care se uită un pic și pe la vecini, dar și în trecut. De exemplu, în secolul al XIX-lea, ciorba țarului rus era la fel de luxoasă ca palatul în care locuia. Baza era făcută din supă de vițel amestecată cu supă de zbârciogi și cu supă de gâscă și prune uscate, plus vișine (în loc de roșii, că nu aveau roșii pe vremea aia). Înapoi în prezent, suntem mulți cei care facem borș (sau „ciorbă”, varianta lexicală moștenită de la turci), dar ce e interesant e să vezi cum se schimbă borșul pe măsură ce te muți pe hartă. Polonezii îl fac cu găluște umplute, georgienii pun ardei iute și frunze de coriandru. La fel ca noi, și ucrainienii acresc ciorbele cu corcodușe sau zarzăre. Articolul ne dă și rețeta de borș ucrainian, pentru cine are chef de o provocare nouă în viața sa. Pe Olia o găsiți și pe Instagram, și pe The Guardian.

Și eu, ca mulți dintre voi, am o relație intimă cu ciorba. De exemplu, unul dintre restaurantele mele preferate din București e Ciorbăria. Am învățat să-mi fac propria ciorbă cu mama la telefon (dar rapid, că era scump roamingul), pe vremea când eram studentă în Bari. O soleancă (ciorbă rusească) mi-a dat lumea peste cap când ne-am întâlnit în Chișinău. Uneori pare că am moștenit talentul lu' mamaia, care făcea ciorba acră de-ți pocneau urechile. Dacă vreți să continuăm, vă rog să nu vă sfiiți să-mi scrieți despre iubirea voastră pentru ciorbă și să schimbăm impresii.
Fotografie de Joe Woodhouse.
de gândit

De Elena Pagu e foarte probabil să fie auzit deja. E campioană mondială la marș sportiv. Are 91 de ani și aleargă de peste 30, de când a ieșit la pensie. În DoR #31, Andreea Giuclea îi face un portret aș zice aproape perfect, că mi-e rușine să folosesc absolute. Nu-i atât despre campioana Elena Pagu, cât despre omul Elena Pagu, cu tot contextul care-i luminează într-un fel anume firea și viața.

E despre singurătate și cum te împaci cu ea. Despre bătrânețe și cum te împrietenești cu ea. Despre optimismul nedisimulat, ci asimilat, care te face să privești altfel lucrurile. Despre entuziasmul cu care te bucuri de lucruri aparent mărunte. Despre percepții și cum te separi de ele. Despre umorul cu care iei și lucrurile mici, și lucrurile mari. Despre iubire. Despre prietenie. Despre cum alegi să privești spre Mâine. Așa se și numește articolul, în versiunea de print, pe care vi-o recomand mai degrabă decât aia online, pentru că-i o experiență mai potrivită.

Fotografii de Andrei Pungovschi:
de mers

Dacă ești fan rușii clasici -- ăia din teatru sau ăia cu romanele, nici nu contează așa tare -- , cred că e normal să fii curios ce mai zic și mai fac rușii tineri, cum ar veni, urmașii lor. Pentru asta există Ivan Vîrîpaev, un dramaturg rus contemporan super-popular. Dacă aveți curiozitatea asta de care ziceam, o puteți duce la spectacolul UFO de la TNB, după textul lui Vîrîpaev. E regizat de Bobi Pricop, care a mai montat (în 2015, la Craiova) și Iluzii, un alt text al rusului tânăr. Spectacolul cu proiecții video și scenografie minimalistă e cu Ada Galeș, Alexandru Potocean, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Istvan Teglaș, Ciprian Nicula, Raluca Aprodu și Ion Caramitru. Un fel de toată lumea bună. Se joacă pe 2 mai la 20:00, biletele sunt 44 de lei (plus vreo 5 lei taxe de procesare, dacă le luați online).

Niște oameni își povestesc întâlnirile cu extratereștrii și încearcă să descrie cât mai fidel ce au văzut și ce au simțit. Sfârșesc prin a-și face, involuntar, câte-un autoportret. Iar noi, asistând, sfârșim prin a-i judeca. Dar șmecheria e să ne vină să-l îmbrățișăm pe celălalt, nu să-i dăm un șut în cur.
de ascultat

Dacă ar fi muzicieni, balenele de Groenlanda ar fi mai degrabă niște jazzmani decât Bach sau Mozart. Un cântec durează între 45 și 90 de secunde și e repetat la infinit într-o singură zi. În următoarea zi, alt cântec. Mai mult, își schimbă cântecele în funcție de sezon, însă nu le repetă de la an la an, ci creează mereu altele noi. Sunt câteva dintre concluziile la care au ajuns niște biologi americani, după le-au înregistrat și analizat timp de cinci ani. Ceea ce nu prea s-a făcut până acum. Dați play și replay, e frumos tare.
Fotografie de Kit M. Kovacs și Christian Lydersen.
de văzut

Câteodată uităm că părinții noștri au avut niște vieți înainte de noi. Fericiri și supărări, dorințe și dezamăgiri, le-au trăit pe toate înainte să apărem noi. Au fost și ei niște tineri derutați, așa cum sunt toți tinerii derutați. Au avut propriile bagaje de la părinți, cu care-a trebuit să se confrunte și să învețe să se descurce cu ele. Nu știu dacă se poate să aflăm totul despre cum erau ei înainte de noi, dar o idee tot putem să ne facem. Vorbind, apropiindu-ne, întrebând, ascultând.

În mini-documentarul de mai jos, de la The New York Times, un tip vrea să-și înțeleagă tatăl, la nouă ani după moartea lui. Crede că secretul stă în niște casete cu filme porno, pe care taică-su le ținea ascunse. Și că, dacă-i află acest secret, o să-i înțeleagă și comportamentul. 

Cel mai mult îmi place că producția nu e previzibilă. E un alt fel de a spune genul ăsta de poveste.
Directed by Charlie Tyrell.
de citit

S-a născut în Turcia și a trăit în Grecia. A fost sclav, libertul și secretarul lui Nero, profesor de filosofie, fondator de școală. A scris mult, dar multe s-au pierdut, așa că am rămas cu câteva Diatribe, plus Manualul. Epictet e stoic și, împreună cu Seneca și Marcus Aurelius, reprezintă partea de final a stoicismului. 

Manualul lui Epictet e despre echilibru -- între eu și lume, între minte și corp, dar și în sinea eului. E despre cum să te împaci cu lumea și cum să trăiești armonios fără să-ți faci ție rău, și nici altora. Dacă vreți să vă împrieteniți cu filosofii, părerea mea e că Epictet e un început potrivit. Senzația lecturii e cam ca la poezie. Plus că se și asortează cu vremurile. Apropo de ce ziceam acum câteva ediții, nu e fascinant cum natura umană, în esență, nu s-a schimbat de acum două milenii încoace și că scrierile de pe la anul 100 ale lui Epictet se simt la fel de potrivite pentru anul 2018?

Cartea asta, publicată de Editura Seneca, e și un obiect frumos în sine. Hârtia e reciclată și-i texturată, cu ilustrații (tehnici mixte, inclusiv colaj) făcute de Iulia Costache, iar designul aerisit lasă loc pentru gânduri, să zboare unde vor ele. E 39 de lei pe cărturești.ro. Mai există și varianta audiobook (30 de lei, tot Cărturești), pe vocea lui Victor Rebengiuc, dacă preferați așa.
bonusuri

➡️ Femeile care s-au uitat la X-Files au urmat cariere în domenii științifice sau de cercetare. Se numește Efectul Scully.
➡️ Astronauții văd 16 răsărituri și 16 apusuri într-o zi. Parte din documentarul One Strange Rock de care vă ziceam data trecută, primul video 3D VR filmat în spațiu, de la NatGeo.
➡️ S-au anunțat câștigătorii World Press Photo 2018 și Pulitzer 2018
➡️ În Iran, se construiau turnuri pentru porumbei sălbatici. Scopul era producția de găinaț, un fertilizator foarte bun. Poze cu ruinele și povestea lor.
➡️ Ce înseamnă yoga, mai pentru începători, dar și câteva sfaturi pentru cine face yoga de mai multă vreme și se trezește câteodată că s-a plictisit.
➡️ Olivier Rousteing, creative director la Balmain, povestește cum a lucrat cu Beyoncé și cu Marni Senofonte, stilista ei, la costumele din show-ul Coachella.
➡️ Cum face Netflix merchandising: sistemul complex (algoritmi, tool-uri și oameni) prin care aleg o imagine reprezentativă pentru un întreg film.
➡️ Un american a lansat băuturi spirtoase fără alcool, zahăr sau ingrediente artificiale. Ghidul lui a fost o carte din 1651. Toată povestea.
➡️ Jeff Goldblum își face playlistul de înmormântare și mai și cântă melodiile.
➡️ Teoriile (da, sunt mai multe) despre cum am ajuns să avem tastatură QWERTY pe toate gadgeturile.
 
de dat mai departe

Trimite-i unui prieten (sau mai multor prieteni, nu mă supăr) mailul ăsta:
Forward pe mail
Share pe Facebook
Dacă ai primit mailul de la un prieten (trăiască prietenul tău ^_^) și vrei și tu să primești săptămânal Suplimentu' Creativ, apasă aici și-n trei pași simpli te-ai abonat. 
Poate ai chef și să citești edițiile trecute.
 
despre

Am făcut o groază până la 30 de ani, dar de multe ori mi se pare că n-am făcut nimic. Am fost traducătoare, tipa de la Customer Service, stilist de modă, bloggeriță de modă, PR-istă, tipa de la marketing într-o agenție de turism online. 

Sunt jurnalist de vreo zece ani. Am scris despre de toate, în mai toate revistele, pe hârtie și online (printul rămâne iubirea mea cea mare). De la un serial de excursii în cartierele bucureștene pentru Șapte Seri la un profil despre Carla's Dreams pentru Decât o Revistă. Mai sunt și creativa de la Proiecte Speciale într-un trust de presă.

Îmi place liniștea și mi se face repede dor de soare. Pisică-mea strânge prea multe like-uri când o pun pe internet. În 2017, m-am lăsat de Facebook și de fumat și m-am apucat de pilates, de yoga și de înot. Fac niște midii foarte bune, nu pot să aleg între pătrunjel și mărar și aș mânca icre (de casă) întruna. Am o Smena și un Zenit cu care fac poze mai rar decât mi-ar plăcea, că mi-e rușine de oameni încă. Îmi plac mai ales orașele cu apă. Dunărea e preferata mea. Am un râs care-i face și pe alții să râdă.

Mă găsești aici:
pe mail
pe Facebook
pe Twitter
pe LinkedIn
Copyright © 2018 Mirela Petre, Toate drepturile rezervate.

Ai primit acest mail pentru că te-ai abonat la Suplimentu' Creativ. Sau poate ți-a făcut cineva o surpriză.
Dacă nu mai vrei să primești mailurile mele, apasă aici pentru dezabonare, dar vezi că faci să plângă un ponei sălbatic din Islanda, treaba ta.






This email was sent to <<Adresa de e-mail>>
why did I get this?    unsubscribe from this list    update subscription preferences
Suplimentu' Creativ · Traian · Bucharest 024045 · Romania

Email Marketing Powered by Mailchimp